Azi n-a murit Mihai Eminescu. Unii au uitat și că a trăit și este în noi

Scriam acum câțiva ani: ”Tata, Eminescu, amintirile”, o însemnare a zilei pe care memoria calculatorului n-a uitat-o, cum face adesea,  pierzând jumătăți de carte:

”Azi am ajuns la Sângeru, plecând dintr-un București al teilor. În satul meu teii n-au înflorit. Pe 15 iunie s-a născut tata. Dacă nu s-ar fi stins la 49 de ani, azi ar fi împlinit 90. Ce de moarte s-a scurs de când bunul meu tată, Maximilian Avramescu, un om care saluta și copiii pe uliță, ferindu-i de păcatul de a uita să spună bună ziua, cum se făcea în copilăria mea și acum nu se mai face deloc. Tata e înmormântat în sat, cu mama alături, venită mai târziu la ultima lor întâlnire, sub o cruce dublă în care brațele-s legate, cioplite fiind din aceeași piatră. Pe 15 iunie a murit ce rămăsese din Eminescu. Poetul, ca și Iisus Hristos, a fost răstignit la 33 de ani. Omul Eminescu, mort de moarte bună sau asasinat de un nebun, așa cum se zice, n-a mai fost nici el din 15 iunie 1989, șase ani trecând peste fruntea lui ca o viitură neagră, care-l îngropa progresiv și nu ca ”nori lungi pe șesuri”.
Într-o carte a mea povestesc o întâmplare din 15 iunie, la puțini ani după Revoluție. Treceam pe Calea Victoriei și am văzut un potcap alb, înalt și alți 4-5 oameni lângă statuia lui Eminescu, făcută de Anghel, în fața Ateneului. L-am recunoscut pe Teoctist, Patriarhul de atunci. Lângă el era Eugen Simion, președinte al Academiei. Înaltul prelat, fără televiziuni, fără alarme publicistice, rostea o rugăciune pentru Eminescu, poetul sufletului românesc. Au luat-o apoi agale pe o alee spre ieșire. L-am oprit pe Patriarh, cerându-i iertare pentru îndrăzneală – îl întrebasem în prealabil pe Simion cum să mă adresez, dar n-am înțeles – și i-am spus, Părinte, azi e ziua în care a murit Eminescu și vă mulțumesc că-l slăviți ca pe un arhanghel și ca pe un înger. Tata, mort tânăr, fără lumânare, s-a născut azi, pe 15 iunie. Puteți spune o răgăciune și pentru tata, care nu mai e? Și șeful Ortodoxiei, privindu-mă blajin, s-a oprit și a rostit, pentru tata, niște cuvine de iertare, știute și înțelese de el și care mi-au mângâiat și mie sufletul. L-am iubit de atunci pe fostul patriarh.
Azi, grăbit de ale vieții, am plecat din București fără să duc o lumânare la mormântul lui Eminescu, așa cum am făcut de atâtea ori. Sosit la Sângeru, n-am ajuns încă să pun o lumânare la mormântul tatei, născut azi. Ziua n-a trecut, niște nori albi se văd spre Piatra Mică, sus, spre Salcia și Brașov, iar cimitirul se zărește sub mormane de verdeață. În norii aceia albi, luminați de un început de zi, sunt poate sufletele iubitului meu părinte și al Poetului fără egal, fiecare – în felul său – în aburul ceresc al nemuririi în care încap toți cei ce se desprind, cu voie sau fără, de țărâna care i-a alcătuit”.

Eminescu e nemuritor. El n-a murit la spitalul de nebuni Suțu, după ce cu o oră mai devreme de a înceta să respire, doborât doar de greva neimportantă a plămânilor, scrisese despre clipa cea repede ce ni s-a dat. El rămâne certificatul de naștere al sufletului românesc. Tata supraviețuiește în mine doar. Câte un fost copil al satului, bătrân azi, își mai amintește de ”Domnul Max”, cel care împărțea țâncilor bomboane pe drum.

Lucian Avramescu