Buni zori. Începem, iată, să fim eterni, salutând și răspunzându-ne cu glasul dimineții care nu e morocănos. Ai obiceiul să te cauți și să te afli în oglindă, la capătul periuței de dinți, înviorându-te cu lacrimile reci și abundente ale robinetului?

La Sângeru, norul a acoperit toate ferestrele și fața dealurilor se vede difuză, adică se întrevede, asemenea chipului unei poetese din Egipt pe care eu am întâlnit-o la un festival de poezie în Bagdad, pe vremea când acea perlă a Orientului exista. Ea nu se lăsa văzută decât foarte puțin și m-am gândit dacă asta nu este o religie, ci o chemare. Sau este o religie a chemării!

Dealurile din satul meu mă strigă pe nume, iar eu nu pot răspunde, fiindcă muții răspund doar prin surâsul amplu al semnelor. Ca atare dau din mâini în balcon ca atunci când te desparți de cineva în gară. Trenul pleacă încet pentru ca despărțirea să fie ca o mângâiere de rămas bun, apoi iuțește pasul și tu dai încă din mâini cu toate că trenul nu se mai vede.

Dealurile, cu vagoanele lor verzi sunt în ceață, iar spre Salcia și Apostolache aproape că nu se mai văd, așa cum piatra neagră a vârfului Ciortea a rămas aproximativă.

Mă uit în oglindă să mă înțeleg, nu să mă văd, fiindcă de la o vreme nu încerc simpatii pentru mimica mea compusă din accidente. Decupez ochii și citesc în ei cuvintele pe care sufletul le spune dimineața, atunci când n-am murit. Ochii sunt încă vorbăreți. Uneori mă ceartă, iar când nu înțeleg, reiau pe silabe cuvintele.

Caut în ochi cuvântul bucurie, dar nu dau de el. Dau în schimb peste un cuvânt mai amplu și mai sclipicios și mai acătării care, tradus, în limba universală a vrăbiilor, ar însemna fericire. Luciana mi-a spus ieri că ochii mei din verzi au început să se facă albaștri. Ochii mei erau verzi de căprui și albaștri de verzi după anotimp și toane. De când nu mai vorbesc decât cu ochii, fiindcă a fost o vorbire de care m-am folosit adesea, dar mai ales în iubire, iar cuvintele ochilor mi-au adus mai multe foloase decât cuvintele gâtlejului, ochii mei au învățat neologismele surâsului. De nevoie, de voie, de prefacere că sunt vesel până când au uitat că se prefac că-s veseli, devenind cu adevărat.

Voi, vorbitorii mei prieteni, înțelegeți bine asta, cu toate că sunteți mereu cu arma la umăr a cuvântului, gata să răspundeți cu glonțul unei vorbe bine țintite. La mine în sat e o femeie știută pe nume ca Mitraliera. Ea vorbește continuu și e greu să te ții după vorbele ei nenumărate și întortocheate și vii și vesele și certărețe. De când i-a murit bărbatul se ceartă cu caprele și rațele și gâștele, dintre toate acestea doar cele din urmă făcându-i față.

Și eu vorbeam. Chiar și în somn. Prima mea soție mă trăgea de limbă în somn să afle nespusele, dar eu o țineam langa, pe drumul meu nocturn de vorbe și ea îmi povestea mai apoi că n-a scos nimic de la mine. Ca atare, și în somn, cuvintele știu să se aleagă și să se pitească. Ale mele s-au pitit de tot și cele de zi și cele de noapte. Voi vorbiți în somn? Cu îngerii, cu iluziile, cu amintirile?

Toată noaptea ploaia și-a desfășurat simfonia pe acoperișul din Sângeru. Acum acoperișul a tăcut ca un prundiș de pe care apele s-au retras. Buni zori și poate am norocul să vă salut cu drag și mâine!