Cu puţină veme în urmă şi-a închis porţile cea de-a 20-a ediţia a tîrgului de carte Gaudeaumus. A fost, se pare, un succes. Vînzările de carte au crescut faţă de anii anteriori, deşi criza, sărăcia macină încă profund societatea românească. Dar, se pare, din nevoie şi cu ajutorul lehamitei induse de programele criminale ale televiziunilor, lumea s-a întors la carte. Ca în toate perioadele grele, lumea își caută refugii, iar cartea este unul dintre cele mai bune. Refugierea în carte, în slova tipărită, departe de vulgaritatea, promiscuitatea, trivialitatea, mizeria unor televiziuni ce aleargă doar după bani, putere, obţinute prin cele mai murdare mijloace. Şantaj, sprijin politic, subcultură şi altele asemenea.
După încheierea tîrgului, s-au făcut şi clasamente ale celor mai vîndute titluri. Din literatura autohtonă nu au lipsit clasicii, numele consacrate. Pleşu, cu ale sale interviuri, apoi Liiceanu, Radu Paraschivescu, Dan C. Mihăilescu, Ana Blandiana, dacă ar fi să vorbim doar de Editura Humanitas.
Ceea ce însă, în mod nedrept, a trecut fără a fi remarcată, este cartea celui care, iată, de cîteva decenii, a rămas unul dintre ultimii păstrători ai autenticităţii româneşti, şi l-am numit pe licenţiatul și doctorul în muzică, cu o teză unică la noi, Horea din grumaz. Consideraţii teoretice şi practice ale interpretării genului dintr-o perspectivă stilistică, ce a abordat un domeniu necercetat de nimeni pînă la el. Cartea, despre care nu a vorbit nimeni la tîrg și nici după, are un titlu provocator: Acum știu cine sunt. Autorul, mic la stat, mare la sfat, cu siguranță ați intuit despre cine este vorba. Nu este nimeni altul decît Grigore Leșe, strănepotul lui Grigore, cel care-i dădea să mănînce slănină ca să facă chept, nepotul Varvarei, fiul Năstăsiei, cel care, de mic, a iubit pîrîul Şatra, Dobricul Lăpuşului, urcînd la Zmeurar cu bunicul, care l-a învățat să horească.
Nu a scris prea mult pînă la această carte. A preferat să cînte, să-și plîngă dorurile şi, abia apoi, să ne arate și nouă ce ştie el să facă mai bine. Adică să cînte, să ne povestească, cum numai el ştie să o facă, despre satul românesc cel adevărat, despre cîntece, despre tristeţe, despre pădure şi flori, despre animalele pădurii, despre oamenii simpli și cu credință, despre oamenii cinstiţi, nepoluaţi de mizeria ce a murdărit viaţa, cîntul, obiceiurile vechi și adevărate ale acestui minunat popor, despre vremurile de demult, trecute, despre care puțini păstrători mai sînt. Grigore este, poate, ultimul dintre aceștia.
Și ne mai spune ceva foarte important Grigore Leșe. Ceva ce nu ne-a mai spus nimeni. Poate că alții nu au știut, sau poate că nu au avut curajul a ne spune. Sau poate pentru că nu au vrut să distrugă miturile. Sau, poate, pentru toate acestea la un loc. Ne mai spune că muzica adevărată, cea autentică, nu este muzica populară, ci muzica țărănească. Tocmai de aceea, în cea de-a patra parte a cărții – Însemnări – atunci cînd scrie despre cercurile ocrotitoare ale Mariei lui Moș Tănase, artista este contestată: ”Multe a împlinit Maria Tănase, dar un singur lucru i-a rămas neîmplinit: muzicele țărănești. Nu era din lumea lor, le-a învățat de la intelectuali. Dar nici ei nu cunoșteau pînă la capăt măsura muzicelor orale. Maria Tănase nu este oglinda muzicelor țărănești, iar astăzi ne este prezentată ca o imagine fidelă a ei. Greșit”…. Și apoi concluzionează: ”E greu să fii ce nu poți fi.”
Pentru Grigore Leșe, muzica țărănească pe care o cultivă peste tot, în țară și în lume, nu este un fenomen izolat. Muzica noastră nu este ruptă de lume. Instrumentele noastre vechi, autentice, primitive, create de om din trestiile din smîrcuri, din lemnul brazilor ce au îmbrăcat, cîndva, maiestuos și tandru, frumusețile ascunse ale țării, din firele de păr luate din coamele cailor sălbatici pe care doar noi știam să-i facem să ne iubească, nici ele nu sînt anonime. Virginalul, clavicordul, țitera, teorba, lăuta, harpsicordul, chitara sau ghitara, viela, dar mai ales naiul, numit în vechime muscal sau mascal, sau flautul lui Pan, sau fistulă de către romani, cea mai veche orgă, cum o numește Grigore Paslușnicu în monumentala și neștiuta sa Istorie a muzicei românești, apărută în anul 1928, cu o prefață de Nicolae Iorga, crota, viela cub trei coarde, rebecul, violina-harpă, inventată de Gr.Sturza, apoi lăuta sau scripca, dibla sau citera la care cîntau lăutari, viorari, scripcari, citerași, ighidiși și zicălași și, mai tîrziu, muzicanți, nu sînt cu nimic diferite ca sonoritate de instrumentele folosite în trecut și în unele locuri și astăzi, de către muzicanții/muzicienii orientali din muzica bulgărească, evreiască, în cea sacră orientală, în general în muzicile străvechi. Nu de puține ori am ascultat pe scenele noastre sonoritățile lui Leșe ce, parcă, aparțineau altor lumi. Am remarcat, laolaltă, ca într-o horă a lumii, chipuri, instrumente, sunete, muzici venite din alte veacuri. Și nu mică ne-a fost mirarea cînd am aflat originile celor care s-au alăturat, nu se știe prin ce miracol, muzicii lui Grigore Leșe. Credem cu convingere că muzica lui Grigore Leșe este aceeași cu muzica lui Dimitrie Cantemir, pusă pe notele de el inventate, în jurul anului 1700. Tot la fel de bine putem asemăna sonoritatea sa cu a folkului celtique, ar korrigan, înregistrată în studiourile Fremontel. Nu o dată Grigore s-a înfrățit cu alții ca el, dar proveniți din alte colțuri ale pămîntului, de acolo unde, ca și aici, limbajul este același, instrumentele se aseamănă, asociindu-se în band-uri cu oameni/instrumentiști, care, în ciuda diferențelor profunde dintre culture, comunică prin simbolistica muzicii, pe care, fie-ne permis, o numim, întotdeauna, sacră.
”Horirea din grumaz e veche de cînd lumea, amintind de incantațiile șamanice, însă nu se poate tăgădui faptul că melosul ei amintește de cîntarea liturgică psalmodiată, de sorginte bizantină: interiorizată, profundă, transcendentă. Ritmul tînguit al horii din grumaz, textele lungi și repetitive dau senzația de curgere perpetuă, de înălțare și coborîre, de moarte și renaștere, de despărțire și regăsire, de drum sinuos și zbor nesfîrșit. Horea din grumaz este dincolo de muzică”, o spune cu convingere muzicianul (pag.73).
Și mai remarcă Grigore, în cartea sa, singurătatea celui care horește. Țăranul cîntă horea din grumaz numai de unul singur, numai în liniștea și suferința sa. Pentru că, trebuie să se știe, doar atunci cînd are o supărare, un necaz, doar atunci țăranul horea din grumaz, doar atunci horea izbucnește, se prăvălește peste om, fiindu-i sprijin, făcîndu-l să uite, făcîndu-l să se apere de rele, de păcate, de zdrobirea și suferința trupului și a sufletului. Țăranul, în viziunea lui Leșe, a preluat în horea sa din grumaz credințele și practicile cu character magic-religios, avînd scopul de a susține, de a promova interesul pentru activitățile agrare (Ion Chelcea, Agricultura la Români, Edit.Univ.Pitești, 2010, pg.285). Oamenii, spune Leșe în cartea sa, cîntă de Crăciun tocmai pentru a fi mai buni, pentru a se depărta de rău și gîndurile rele, de dușmănii, de invidie, de suferința pe care o poți pricinui altuia atunci cînd ești mînat nu de cele sfinte. Țăranul a înțeles, se pare, cu mult înainte, ceea ce nota nu altcineva decît Bertolt Brecht: cît de obositor este să fii rău. Și atunci omul face cea mai minunată rugă, cîntă colinzi. Oare astăzi mai simțim acest lucru, oare în spatele colinzilor noastre urbane mai stau doar gîndurile și lucrurile sfinte? Există un singur loc în lume, se pare, unde horea nu se cîntă de unul singur, folosind doar formele polifonico-armonice populare străvechi. Acel loc este Macedonia, unde țăranul horește doar în grup
Așa cum credea Platon, ”…Oamenii primelor timpuri erau mai buni decît noi și mai aproape de zei”. La fel crede și Leșe. Deși nu o proclamă, Leșe, se pare, este marcat, nu stăpînit, de sentimentul decadenței vieții, în general, dar, cu certitudine, a satului românesc, a muzicii țărănești. Caracterul destructiv al implacabilului timp, fatalitatea declinului sînt motivele invocate și de alți mari gînditori ca ”motive ale tuturor marilor tradiții mitico-religioase, de la noțiunea indiană de vîrstă a lui Kali, pînă la viziunile terifiante despre corupție și păcat trasmise de profeții evrei…” (Matei Călinescu, Cinci fețe ale modernității, Polirom, 2005, pg.151). Muzica, spune Leșe, a decăzut în folclor odată cu apariția difuzorului în casele oamenilor. și, din nefericire, a început să fie asimilată. Se frămînta, cu mai bine de 50 de ani înainte, viitorul României, viitorul muzicii decadente. Mai tîrziu, spune tot el, în muzică au apărut eșuații, numindu-se etnologi, etnomuzicologi, fără să aibă vreo legătură directă cu satul. Mai mult, aceștia s-au refugiat în zona memoriei orale și au încercat să aplice muzicii țărănești norme și criterii specifice muzicii clasice. Așa au apărut compoziții folclorizate, interpretări în manieră clasică, dansuri coregrafiate.
Cartea este presărată, nu întîmplător, cu semne. Ilustrațiile Angelei Rotaru preiau motivele tradiționale românești culese de Ioana Corduneanu. Fiecare pagină are semne. Nu alese întîmplător, pentru că, la fel ca într-o partitură muzicală, semnele din partea de jos a textului se armonizează, fac corp comun cu textul, cu conținutul lui.
Cu alte cuvinte, cartea lui Grigore Leșe este un eveniment, așa cum evenimente sînt toate prezențele sale publice, indiferent unde se petrec, în țară, pe marile scene, așa cum o va face a doua zi de Crăciun, sau cum o face în afara hotarelor țării.
Să ne trăiești, cel din urmă păstrător!
