”Gândurile rele ne iau din viaţă, bucuriile ne dau viaţă”

 

Profesorul Dulcan, unul dintre filosofii medicinei împreunate cu credința, răsfățat de lectorii noii religii facebook, zice sau scrie vorbele de mai sus care mi-au atras atenția. Are perfectă dreptate eminentul dascăl și, pentru a afla asta, n-are nevoie cred de confirmarea mea. Viața ne e scurtată de dușmănii, pizmă, acreala vecinătăților și, când se nimerește, ne e ținută vie și stimulată de proptelele care se pun toamna prunilor încărcați, ale bucuriilor, satisfacțiilor, împlinirilor. Stăm rezemați în bastonul zâmbetului și ne prăbușim ofiliți când ne dau ocol necazurile și câteodată brânci. Țin ele, însă, gândurile rele și bucuriile de psihicul meu, pe care-l apelează filosoful existenței? Dacă n-am acces la bucurii, dacă nu-mi ies, dacă nu mi se brodesc și nu mi se întâmplă uneori sau adeseori, cum fac să râd? Dacă mă macină un necaz real, profund, adânc dureros, cum mă vindec de plâns, domnule Dulcan? Dacă plânsul nu-i o slăbiciune a mea, ci expresia, extrasă din oceanul sărat al lacrimei omenești, a unui necaz trăit, legat să zicem de moartea, nu fizică, ci sufletească a unei persoane dragi și apropiate?
Da, profesorul se referă la șansa mea de a opta între râs și plâns, între gândul săltăreț ca o sârbă și cel întunecat, ca un clopot care bate rar, anunțând că în satul vecin a fost călcat de camion un bătrân de care te legau amintiri. Ce ne facem când râsul și plânsul nu țin de disciplină și educația sănătății, ci de fatalitate?
Da, gândurile rele ne iau din viață, iar cele bune ne înviorează și ne fac să trăim matusalemic. Cum devenim latifundiari de bucurii și cum putem ocoli crisparea și necazul care ne frământă și ne omoară în cele din urmă nu ne mai spune dascălul, fiindcă nici el nu are răspuns. Știu, trimiterea la Dumnezeu, puterea vindecătoare a credinței, dar până-ți îngropi un om apropiat, Cel de Sus stă deoparte și te lasă să bocești. Te lasă, adică, pradă amărăciunii.