„Gu-guș-tiuc ! Gu-guș-tiuc !” Visez? Mă foiesc confuz în pat. Storurile de  la fereastră nu lasă lumina să pătrundă în cameră. Întunericul e compact și nimic nu pare să-l fisureze, darămite  să-l împrăștie. De undeva, de departe, se aude un scrâșnet  de motocicletă. A, și un vuiet prelung, ca un scâncet de copil mușcat de frică. „Gu-guș-tiuc ! Gu-guș-tiuc !” Să fiu oare la Islaz?  mă întreb din nou năuc. Acolo, în copilărie, îmi cânta sub geam turtureaua asta de culoarea cenușii scoase din vatra bunicii… Dimineață de dimineață, îmi sfârteca somnul și, cu pleoapele încă grele, îmi juram să-i astup ciocul și să o osândesc astfel la tăcere veșnică… Numai că n-am fost în stare niciodată să-mi duc la capăt planul de răzbunare… Săream repede din așternut și o zbugheam afară, doar, doar, oi prinde insolenta pasăre… Luam  la nimereală prima piatră ce-mi ieșea în cale și o urmăream pe răufăcătoarea zburătoare… O zăream  pe sârma de rufe, însă nici nu mă iveam bine că o și tulea… Se muta în dudul vecinilor și, parcă înadins, începea să cânte ca un sâc-sâc impertinent: „Gu-guș-tiuc ! Gu-guș-tiuc !”… Mă duceam într-acolo, dar sturlubatica mă mirosea, își desfăcea aripile și o roia în altă parte… Amintirea acelor zile de-o  inefabilă candoare m-a trezit la realitate….Îmi deștept telefonul mobil, așezat de cu seară pe noptieră, și mă dumiresc iute, e ora 8… Dau în lături draperiile și poftesc ziua să-mi invadeze vremelnica încăpere. Sunt iarăși la Vrachos, leagănul meu de vară, și, dincolo de zidurile pensiunii, marea se tânguie melancolic. O însoțesc  de la distanță, copleșit de emoție, și îi declar (a câta oară?) dragoste perpetuă. Deodată, valurile se opresc din neîntreruptul tremur nervos  și-mi desenează  o inimă albăstrie cu contururi de spumă albă ca rochia de mireasă. Nu mai aștept, îmi pun pe mine șortul și năvălesc afară, nerăbdător să-i sar în brațele languroase și să-i simt mângâierea lichidă. Soarele mă orbește, Doamne, strălucește de nu-mi pot ține ochii deschiși ! „Gu-guș-tiuc ! Gu-guș-tiuc !” îmi dezmiardă urechile refrenul păsăresc învățat cu de-a sila  odinioară  și îmi încetinesc pașii. Caut cu privirea  gureșa vietate, iar de-aș găsi-o, i-aș cere iertare, fiindcă, demult, îi purtam ranchiună și-i doream răul. Pe ramul umbros al unui măslin zvelt, o pereche de guguștiuci își  trăiește clipa de desfătare, oho, ce scenă de tandrețe ireală! Mă feresc să-i tulbur pe îndrăgostiții înveșmântați în pene și, în vârful picioarelor,  mă strecor pe aleea ce coboară pe plajă. Nisipul e cald și nerăscolit deocamdată de tălpile turiștilor. Cuprind orizontul, îl măsor cu închipuirea și mă arunc în brațele sirenei a cărei chemare mă aduce aici,  în Grecia,  an de an. Îndeosebi la Vrachos, alt nume al Paradisului estival.

„Gu-guș-tiuc ! Gu-guș-tiuc !”…

Disclaimer: Informațiile prezentate în acest articol sunt preluate din surse publice iar la redactarea textului s-a utilizat inteligența artificială. În cazul în care sesizați erori sau neconcordanțe, vă rugăm să ne scrieți la [email protected]