Giorgiana Radu: Acolo unde îngâmfarea proptește ușa

 

„Ce faceţi, doamnă, unde vă credeți? Aici intrați doar dacă și când vă spun eu”. Doamna mignionă, trecută bine de 60 de ani, umilă prin decența în vorbă și comportament își cere scuze pentru „impertinență”. „…Știți, am fost bibliotecară la Academie, …, am lucrat cu domnul profesor, …”.
Cu același arțag în ton, secretara repetă de alte câteva ori că la domnul profesor se intră doar când spune ea. Apasă răspicat pe cuvinte, pentru ca audiența, compusă din oameni care așteptau pe hol, cei mai mulți în picioare, să priceapă. EA, doar EA, totul depinde de EA, să le intre bine în cap celor prezenți.

Astfel de scene se petrec destul de des în instituțiile noastre. Oamenii, mai ales cei de care trebuie să treci, ”oamenii de la ușă”, le-aș zice, țin neapărat să-și demonstreze superioritatea – de cele mai multe ori falsă, inexistentă – prin aroganță și „luat la rost”. Cu cât ai mai mult bun simț, cu atât „superiorul” în uniformă, halat sau civil, te umilește mai tare. Cei mai autoritari sunt portarii de spital, șefele de cabinet, băgătorii de seamă de prin ministere, ușierii ușilor în general închise și care se descuie cu cheia unei atenții.

Distribuie prietenilor

Dacă în locul acelei doamne – fostă bibliotecară, îmbrăcată modest și cu vorbe așezate, s-ar fi nimerit o alta, stridentă prin fizic și comportament, cu certitudine secretara certăreață s-ar mai fi înmuiat, iar abodarea ei ar fi fost mai cumpănită.

Din păcate, în societatea noastră funcționează nedrept un serviciu neomologat de triaj. Triaj al oamenilor. Mai ales în instituții. Decența – despre care am mai scris -, bunul simț, respectul sunt luate drept naivități, iar cel care le aplică este desconsiderat. Din acest motiv este nevoit să tragă ponoasele.

Ni se predă aproape zilnic lecția îngâmfării și a disprețului gratuit încât, pentru supraviețuirea avalanșei socio-comportamentale, vom ajunge să deprindem acest derapaj. Sigur că nu e indicat, dar poate fi unica soluție pentru a ține piept „superiorilor”.

Întorcându-mă la secretara profesorului, sunt convinsă că nu și-ar fi pierdut din statut dacă ar fi cântărit mai atent cuvintele și maniera cu care s-a adresat doamnei mai în vârstă. O putea expedia cu un pic de omenie în glas, cu blândețe, că oameni suntem toți. Sigur că în orice instituție sunt niște reguli care se impun, dar doamna bibliotecară cu certitudine nu ar fi dat buzna în biroul profesorului, care – știam asta – chiar era ocupat și încerca, binevoitor, să le revolve pe toate câte le avea pe cap.
Sigur că bibliotecara, care spusese cu voce stinsă că profesorul și-o va aminti dacă o vede, nu ar fi comis un „abuz”. Dar Cerberul-femeie trebuia să țină o lecție de grandomanie. Să se proțăpească mai sus pe tocuri, să se răstească de la o înălțime pe care n-o avea decât prin pantofi.