Giorgiana Radu-Avramescu: Dialoguri nocturne

 

Plouă tandru. Picăturile mângâie frunzele și iarba, cu duioșia celui ce iubește. E trecut de miezul nopții. Satul doarme. Din când în când, câte o mașină agresează idilicul acestui tablou nocturn de toamnă blândă. Dialoghez cu ploaia. Apoi cu Luna. Lămâii din balcon îmi țin de strajă.

M-aș lăsa plânsă de picăturile reci, dar prietenoase. Mă opresc însă. Asta ar însemna să gust până la capăt mirajul ploii, să o descopăr și să mă descopere, așa cum nu ne știm, iar asta ar putea să ne îndepărteze. Ceea ce nu cunoști în totalitate îți dă răgazul să visezi, să tânjești mai departe la acel ceva ce-ți încântă privirea, simțirea. Așadar, aleg dialogul. Veți râde, dar chiar ne-am înțeles foarte bine. Întrebările mele n-au rămas fără răspuns.

Distribuie prietenilor

Fără să devină deranjată, intensitatea ei – a ploii, creștea sau scădea, se modifica așa cum într-o conversație interlocutorul este când grav, când așezat. Demult n-am simțit o ploaie de toamnă atât de prietenoasă.

Apoi, Luna, care mă înfrunta de la altitudinea ei de astru nocturn răsfățat în poezii, și evocat până peste poate de îndrăgostiții pământeni, părea geloasă. E drept, prinsă în mrejele ploii, nu o observasem. Abia când mi s-a așezat în față am privit-o în ochii ei iscoditori de Lună. Suntem de fapt prietene vechi. Ne știm de ceva vreme. Amândurora ne place noaptea. O iubim amândouă, și fiind feminină ca și noi, nu ne putem certa pe această dragoste.

O descos și pe ea. Despre cum vede de acolo oglinda umană. Dacă răutatea, nimicnicia, iubirea, suferința, răzbat până la altitudinea ei, sau toate se pierd pe traseul cosmic? Dimensiunea diferă, însă intensitatea e aceeași, îmi mărturisește. Ba chiar se vede mai clar sufletul omului.

Pământenii obișnuiesc să construiască portretul uman doar uitându-se la suprafață. Despre oameni care au trecut prin tragedii și care își permit afișarea unui zâmbet, semeni de-ai lor spun că prea repede au trecut peste, că prea puțin le-a păsat, că… Ei nu știu că durerea adevărată nu se vindecă niciodată, și nici nu trebuie făcut pelerinaj cu ea. Ea rămâne acolo, talisman îndoliat al celui ce-l poartă. Durerea se trăiește cel mai intens în singurătate. Tu, cu tine. Sau tu, cu Dumnezeu, care e parte din tine.

Și iubirea se trăiește altfel decât știu cei mai mulți, povestește Luna, care-i specialist în domeniul exhaustiv al erosului. Eu tac. Tac și ascult. Tac și privesc cum perdeaua norilor cenușii o traversează, apoi nori negrii se adună și-o acoperă cu totul. Îi astupă vorbele, iar eu mă încăpățânez să aștept. S-o aștept, așa cum se așteaptă persoana iubită, care uită să mai vină la întâlnire. Luna nu se mai lasă arătată, și multe răspunsuri ar mai fi fost de aflat.

Mă întorc la ploaie, dar și ea e pe sfârșite. Ca și noaptea, care nu știu dacă mai e noapte sau e dimineață. Dacă ochii mei sunt odihniți de somn sau de sărutul naturii. Dacă acum când scriu e sâmbătă sau luni. Dacă eu sunt chiar eu, sau poate sunt Luna, ori ploaia. Iar sufletul acesta, e chiar sufletul meu.