Giorgiana Radu-Avramescu: La început a fost duminică – Fuga de tine și pânda hienelor

Ce repede trecuse timpul. Abia acum realiza ea câte au trăit împreună, dar mai ales constata că până acum nu se gândise niciodată la sfârșit. Porniseră amândoi într-o viață pe care niciunul dintre ei nu o prevăzuse, nu o ticluise. Au existat atâtea piedici pe care nu erau dispuși să le treacă, dacă Providența nu s-ar fi încăpățânat să-i adune. Și nu copilul a fost cel care i-a ținut legați. Nu, el doar a întregit ceva ce se consolidase înainte. Deveniseră unul, cu mult mai devreme de a se naște Laura.

Aurelia avea douăzeci de ani când s-au cunoscut. El a fost bărbatul devenirii ei. Ca femeie, ca om, ca ființă completă și complexă. Iar acum, când ea avea atât de mult de oferit, când maturitatea femeii este un atu, și nu un dezavantaj, el se pregătea să plece. Nu putea accepta o asemenea realitate. Deși, dacă se gândea bine, el o pregătise în fiecare zi pentru acest deznodământ, doar că ea refuzase să priceapă, așa cum și acum, când certificările medicilor erau dintre cele sumbre, se încăpățâna să creadă că mai e mult până la final. Nu concepea un drum fără el alături, și a făcut tot ce-i stătea-n putință pentru a mai desena multă vreme împreună iluzii pe firul de iarbă.

A procurat „apa vie”, livrată la prețuri exorbitante, a apelat la suplimente care mai de care mai promițătoare, la recomandarea unor medici, și nu numai. Era pricepută la asocierea medicamentelor, le știa beneficiile, modul de utilizare, doze și alte amănunte. Și asta, înainte de apariția bolii lui Laur. El îi spunea de multe ori că, de n-ar fi urmat Jurnalismul, ar fi fost o foarte bună farmacistă. Avea încredere în ea, și niciodată nu dăduse greș când îl tratase de câte-o crampă apărută tam-nisam. În hrana zilnică îi inclusese toate alimentele posibile și imposibile, naturale, care aveau un aport de ceva, care țineau la distanță bolile degenerative, și altele la fel de agresive. Cultivase în grădină plante cu statut de leac, certificate de fitoterapeuți și vraci adevărați. Și multe alte găselnițe pentru supraviețuire, pentru a „păcăli” boala. Nimic nu-i scăpase.

Distribuie prietenilor

Cum suntem noi, oamenii, își spunea Aurelia. Avem o viață pe care o lăsăm să treacă neobservată, angrenați în tot felul de lupte, pentru putere, pentru averi, pentru funcții, neconștientinzând că foarte repede vine o zi. O zi a trezirii, dacă ne mai îngăduie timpul. Laur însă nu făcea parte din categoria aceasta. El chiar trăise intens, cu duritățile și candorile ce-i sunt date unui om. Firește, boem, așa cum îi șade bine unui scriitor. Cu libertăți pe care nu oricine și le permite. A trăit așa cum a simțit el, nu cum își doreau alții. De aceea acum era greu de acceptat înființarea acestei boli care avea să nu-l lase să mai fie el. El, care nu dăduse voie nimănui să-l schimbe, era nevoit să se subjuge unei certitudini fără chip.

Era o suferință împărțită și înmulțită cu trei. Căci fiecare, Laur, Laura și Aurelia sufereau pentru el, dar și pentru ei toți, pentru fiecare. Pentru Laura avea însă să fie poate cel mai greu. Sufletul unui copil nu are experiența tragediei, iar atunci când tatăl este mai presus de orice entitate, durerea trebuie să fie pe măsură. La rândul ei, Aurelia trăia îndeaproape chinul fiecăruia.

A încercat s-o țină la distanță pe fiica lor de multe situații care-i puteau adânci și mai mult hăul tristeții, dar nu pentru mult timp. Cel mai potrivit i s-a părut s-o confrunte cu adevărul. Și nu a fost ușor, chiar dacă Laura se ținea tare. Fiecare dintre ele se chinuia să nu-i arate celeilalte disperarea. De multe ori le-a ieșit. Însă au fost și momente când plânsul punea stăpânire pe amândouă. Un plâns rece. Față în față, o confruntare a durerii, fără consolări, fără îmbrățișări. Aceste gesturi ar fi presupus resemnare și acceptare, ori ele nădăjduiau că nu e totul pierdut. Că soarta se va îndura de ei trei.

În vâltoarea ce le devenise viața, fiecare zi își avea căderile și măririle ei. Mureau și înviau, supraviețuiau unul prin celălalt. Se agățau de zborul rândunelelor care le împrejmuise streșinile casei, construindu-și minuțios cuiburile unde aveau să-și nască puii. Da, rândunelele prevestesc binele. Sunt păsări nobile, cu energie bună, cum spune o prietenă din Franța a Aureliei. Deveniseră atenți la semnele mistice pe care altădată le treceau cu vederea. Căutau semnificațiile pozitive. Gânduri senine veneau din diferite direcții. Oameni care-i înconjurau cu dragoste și grijă.

Tot din grijă, prieteni și prietene ale lui Laur, care țineau la Aurelia, și care știau că dincolo de dragoste, viața este o junglă în care te poți trezi oricând atacat, îi sugerau ca el s-o pună la adăpost cât încă mai e timp. Birocrația nu ține cont de sentimente. „Acum nu-i vedeți, dar la un moment dat se vor repezi ca hienele”, îi spunea un apropiat al lui Laur, care știa cât de mult se implicase Aurelia în anii de când erau împreună, în toate proiectele derulate de el. Ea îi asculta și nu-i venea să creadă.

– Cum pot gândi oamenii aceștia așa, în astfel de momente? Lui i se frâng aripile, iar pe ei îi preocupă astfel de lucruri?

Era greu pentru ea să accepte o astfel de abordare, chiar dacă ei aveau dreptate. Nu făceau decât să gândească rațional, ceea ce ea nu făcuse niciodată în căsnicia cu Laur. Încă de la început, gândurile Aureliei au pornit întotdeauna din inimă. Au fost trecute doar prin filtrul iubirii. Iar acum nu avea de ce să fie altfel.

Boala lui Laur nu-l afecta doar pe el. Se năruia și ea puțin câte puțin, în fiecare zi. Uneori nu-și dădea seama dacă ea e chiar ea, sau o nălucă i-a luat locul. Ochii și-i știa altfel. La fel și chipul. De multe ori evita oglinda. Străina ce-o privea de acolo o înspăimânta. Și nimic nu se compară cu frica de propria-ți persoană. Fuga de tine nu este un antrenament. Ea te slăbește pe interior, se hrănește cu oasele sufletului tău, îți macină încet dar sigur tot ce știai, tot ce credeai despre tine.

Așa se zbătea ea. Așa se zbăteau ei. Pluteau între certitudini și incertitudini. Se întrebau dacă a fi este egal cu sunt, iar suma lor prelungește timpul.

(din volumul în pregătire „La început a fost duminică”.)