Giorgiana Radu-Avramescu: Lacrimile unui copil nevăzător
Pandemia generată de Covid-19 începe să țină de trecut, chiar dacă medicii îndeamnă la prudență, și nu la abandonarea totală a măsurilor ce împiedică răspândirea virusului. Așternerea unei oarecare liniști în privința virusului care a bulversat lumea întreagă, n-a fost cu totul posibilă, venind de neunde variola maimuței, reaprizând jarul neliniștilor care tindeau să devină cenușa ultimilor doi ani. Războiul din Ucraina, care părea să fie poate cel mai scurt din istorie, a luat și el amploare. Unii analiști spun că ar putea dura 10-15 ani. Cineva îmi spunea deunăzi că unul dintre efectele acestui război, în următorii ani, ar fi „invadarea” Europei de către asiatici. Altcineva pare preocupat de faptul că Republica Moldova ar putea fi și ea cât de curând parte a acestui război, iar vecinătatea – și nu doar – cu ea, ne-ar face sensibili, ne-ar aduce și mai aproape de riscuri pe care nu ni le dorim. Nimeni nu știe cu exactitate unde va duce războiul de lângă noi, când se va încheia, și în ce condiții, dar un lucru este cert. El va afecta, ne va afecta, nu neapărat prin atac nuclear sau alte mecanisme pe care le vedem acum în Ucraina. Ne va afecta, deja se simte, din punct de vedere economic. Consecințele le resimțim, chiar dacă unora le-a ieșit la bilanț, după șase luni de guvernare, că avem cea mai mare creștere economică din Uniunea Europeană. Ar trebui întrebați cetățenii, la ei în portofel, pe card, pe masă, în frigider, cum se vede această creștere economică?
Vremurile acestea, cu amintirea neplecatei cu totul pandemii, cu acest război în desfășurare aproape de noi, cu multe alte neajunsuri ale fiecăruia dintre noi, ne determină pe mulți să trăim în pragul mefienței. Așteptările să nu mai cunoască optimismul. Și fiecare se protejează cum simte, cum crede de avalanșa nonsperanței care vine din toate direcțiile. Așa se face că de vreme bună n-am prea mai deschis televizorul. Accidental doar, iar atunci aproape că n-am văzut, n-am auzit nimic.
Seara trecută, într-o stare nedefinită, când nici o altă activitate nu părea să se lege, am purces la butonarea telecomenzii. Poate aveam să aflu că s-a isprăvit războiul, poate mi se arătau oameni mulțumiți de viața pe care o au, poate politica se face altcum, mai cu bun simț, nu așa cum s-a văzut în ultima vreme în Parlamentul României. Nu, nimic din toate acestea și multele altele din spectrul unei firești normalități, nu mi s-a arătat. Și tot căutând cu îndârjire ceva care să poată fi privit, am dat peste lacrimile unui copil. Unui adolescent de 16 ani, nevăzător din naștere. Se găsea, printre mulți alții, în finala unui concurs de talente. Emanuel Ion, din Constanța, cântă la cinci instrumente: orgă, acordeon, chitară, chitară bass și tobe, pasiunea aceasta descoperind-o la patru ani, când a început să cânte la o orgă de jucărie. Nu își explică de unde știe unde să apese pe clape sau pe corzi. Spune că mâinile parcă îi sunt conduse de altcineva, în care și-a pus speranța că într-o zi îi va reda vederea. Îl va lăsa măcar pentru o clipă ca ochii lui să afle lumina soarelui, să vadă firul de iarbă, chipul frumos – ca și al lui – al unei adolescente, să vadă picătura de ploaie, identică lacrimei.
De ce plângea acest copil frumos? Din cauza oamenilor, nu din pricina nevederii. Oamenii care atunci când n-au ce oferi, nu pot măcar să-și păstreze nejunsurile ființei, și simt nevoia să adâncească suferințe, să pună doliu, acolo unde ar putea să facă să răsară soarele. Emanuel plângea din pricina unor mesaje primite după ce s-a calificat în finala acelui concurs. I s-a pus la îndoială talentul. I s-a spus că este un caz social. Nu, infirmitatea adolescentului nu-i reteza din talentul pe care se vedea clar că-l are. Infirmitatea e de fapt a celor ce-au gândit astfel. Dar el, copilul, nu poate rămâne imun la veninul uman, care-l întrece uneori pe cel viperin, și suferă. Ochii lui nu văd lacrima care curge, dar o simte sufletul fragil.
Poate că lacrimile copilului nevăzător, ca o ploaie curată de primăvară, primenește lumea ce tinde să fie din ce în ce mai hâdă. Deși generate de sluțenia sufletească a unora, poate lacrimile lui îl înduplecă pe cel în care copilul și-a pus nădejdea că într-o zi îi va reda vederea, fie și pentru o clipă, cât să vadă seninul cerului, și nu chipul slut al semenilor.