nu recunosc nimic,
odaia mi-e străină,

albul îngălbenit
de veacurile singurătății,
poartă semnătura
unor inimi frânte

pereți vechi, scrijeliți
cu sângele vărsat în numele dragostei,
stau să cadă

tăceri adânci
și-un vals necunoscut,
pe care, cândva,
miri fericiți dansau,
nu lasă cântecul primăverii
să pătrundă în casă

iubirile vechi
nu-și mai recunosc trecutul,
iubirile noi,
închipuiri sunt doar

nimic nu pare că a fost,
nimic nu pare că e
în afara vidului unei odăi,
pe care vidul ce sunt
nu-l poate umple