Ne dizolvăm inconștient, natural, ca un soare care-și pierde razele pe întinsul pământ, peste dealuri, peste munți, peste ape, până ce din el nu mai rămâne nimic, la apus. Se pierde pe sine, în umbra nopții. Așa ne pierdem uneori în propriile vieți. Parcurgem etape, depășim obstacole, trecem peste înfierările semenilor, ne urnim greu, după căzături dramatice, și înaintăm cu obstinație, până când…Până când? Până ce realizăm că doar ni s-a părut c-am trăit. În fapt, am alergat în orb, căutând doar materialul, uitând de sine, uitând să privim în oglinda propriei ființe. Iar când am avut curajul să ne oprim o clipă, constatăm că e târziu, că nu știm dacă, și când am fost fericiți? Constatăm că timpul nostru se îngustează, iar anii mulți ce-au trecut nici măcar nu i-am trăit.

Problema fericirii bântuie lumea. Există, oare, o definiție certă a fericirii? Nu cred! Cred însă că foarte aproape de a o portretiza cel mai bine, sunt aceia care se găsesc la limita de sus a nefericirii, a dezgustului de viață neîmplinită. De timp irosit, fără putința recuperării. Și poate că nici ei nu știu a răspunde la întrebarea „Ce este fericirea?”. Dacă ne gândim la Faust, construit de Goethe, pe pariul fericirii, apoi la ultima carte a lui Kant, „Pacea eternă”, aflăm că fericirea trebuie văzută ca fiind dincolo de material, chiar de izbânzile spirituale , o împăcare cu Dumnezeu, a omului cu Dumnezeu, nu a oamenilor cu oamenii.

„Fii fericită!” – spune „Ea”.
„Bucură-te de norul zilei de azi. Mâine, nu-l vei mai vedea. Dacă ai noroc, altul îți va atrage privirea, dar cel de azi, niciodată nu ți se va mai arăta. Bucură-te de cele mai simple lucruri, ele cu adevărat aduc împlinire. Eu n-am știut să mă bucur de nimic. Iar azi, la peste 50 de ani ai mei, constat că n-am trăit. Am alergat doar. Am două case în România. Ce folos? Nu trăiesc în niciuna dintre ele. Am un băiat de 30 de ani, care a crescut mai mult singur. Sunt în Italia de 20 de ani, și nu știu când mă voi desprinde definitiv de aici. Poate nici nu mai apuc. Ratele apartamentului din țară mă țin captivă încă 10 ani, probabil. De mult timp sunt într-o adâncă depresie, de care încerc să mă vindec. Fac terapie. Am început să învăț, câte puțin, ce înseamnă de fapt să trăiești. Să respiri. Avem nevoie de atât de puțin pentru a fi fericiți, însă, pentru a ajunge la nivelul acesta de conștiență, e nevoie de mult zbucium interior”.

Ca „Ea”, dar cu niște ani în minus la vârstă, mi-a vorbit și „Cealaltă”, aflată de 15 ani în Italia, de când avea 18 ani. După multe încercări, a urmat niște cursuri pentru a deveni infirmieră. Are experiență în ceea ce privește îngijirea oamenilor cu neputințe fizice, cu sensibilități psihice. Deși nu e o muncă ușoară, îi place mai mult decât altele pe care le-a încercat până acum. De curând s-a angajat într-un centru privat, pentru oameni care au nevoi speciale. Sunt trei infirmieri, la 50 de persoane. În tura care ține șapte ore, dacă-și pot permite 10 minute adunate, de pauză. Fiecare pacient presupune un altfel de îngrijire. Apoi, toți trebuie pregătiți pentru terapiile la care sunt supuși, în funcție de problemele pe care le au. Cei trei infirmieri români își dau silința să facă totul corect, și să se încadreze în timp, și chiar reușesc. Cu toate acestea, șefa lor, tot româncă, găsește motive să strige la ei, reproșându-le nimicuri inventate. În prima zi de lucru, concetățeana nici măcar nu le-a răspuns la salut. Nu a mișcat-o câtuși de puțin faptul că se trăgeau de pe aceleași meleaguri. Solidaritatea nu făcea parte din certificatul ei de naștere. Ceea ce ar fi trebuit să-i îndulcească firea, a asprit-o și mai tare. Nevoia de a-și arăta superioritatea față de ai ei, a anulat tot. Amărăciunea iscată de purtarea colegei românce a depășit cu mult efectele efortului fizic și emoțional în îngijirea bolnavilor. Omul neputincios e greu de gestionat. E un efort fizic, în primul rând, foarte solicitant, iar când e vorba nu de unul, ci de zeci de pacienți …

La fel ca „Ea”, și ca și „Cealaltă” e și G.S. Viața ei se consumă de 16 ani în Italia, iar acum a constatat că nu mai poate. E timpul să se retragă pentru a trăi cu adevărat. Și-a clădit, în România, casa visată și, deodată cu ea, „locuința finală”, pentru vecie. A vrut să-și țină copiii departe de astfel de îndatoriri. „De ce să-i împovărez pe ei?” – răspunde ea, celor care se întreabă de ce s-a grăbit?
G.S. are propria percepție despre fericire, despre alergatul după fericire, când ea poate fi ușor de înțeles dacă încetinim puțin ritmul, dacă înțelegem unde trebuie s-o căutăm, sau să n-o căutăm, ci pur și simplu să trăim, și atunci vom înțelege.

Noi, oamenii, suntem diferiți, iar ea, atât de râvnita fericire, are alt înțeles, pentru fiecare.
Niciodată, fericirea mea nu se va potrivi cu a ta, cu a lui, cu fericirea ei, sau a lor. Suntem șapte miliarde de fericiri, șapte miliarde de nefericiri pe Pământ, toate diferite. Fericirea nu ține o zi, o săptămână, o lună. Ea se naște și se stinge, mereu și mereu. De aceea se cheamă clipă! Sau poate că nici măcar o clipă nu poate fi. Fericirea poate să fie o lacrimă ce se prelinge din ochiul veșniciei. De dincolo de timp.