Giorgiana Radu-Avramescu: Scrisoare către tine (XV)

 

Dragul meu, n-am să fac referire la semnificația zilei de azi. O simt destul în mine, astfel că nu ți-o voi mai detalia aici. O cunoști și tu la fel de bine. Așadar am să sar peste ea.

Nu știu cum e la tine, dar pe aici e ca întotdeauna, cu o singură excepție. Am vorbit ieri cu filozoful și scriitorul Dumitru Velea. E afectat de plecarea ta. Am vorbit mult despre tine. Mi-a spus mai întâi că-i plac scrisorile mele. Sunt sfâșietoare, zice el, adăugând încă ceva: „creația se naște din durere”. Apoi a mai spus că aceia care zburdă, se plimbă cu elicopterul și apoi scriu poezie, n-au credibilitate, n-au forță. Nici nu-i citesc, a zis. „Poeții, marii artiști nu se nasc pe Calea Victoriei, poeții se nasc la țară, în locuri uitate de lume” a mai zis Dumitru Velea, referindu-se la voi, nemuritorii, care lăsați repere esențiale în urma voastră, dând câteva exemple, apoi evocându-l și pe Brâncuși, care s-a dus desculț la Paris, după ce și-a vândut cureaua de pământ, moștenită după moartea tatălui său. Vânzându-și bucata de pământ, lucru foarte rar întâmplat în acele vremuri, nu ca azi, când a devenit obișnuință, s-a desprins de rădăcinile strămoșești, spre disperarea mamei sale.

Distribuie prietenilor

Dumitru Velea e o enciclopedie, precum știi. Îmi amintesc că petreceați câte un ceas la telefon, iar tu mereu vânai subiecte de scris, din discuțiile cu el. Domnul Velea crede că tu, simțind că poezia nu are trăinicia pietrei, opera ta adevărată ai schimbat-o în piatră. Adunând pietre cioplite de meșteri populari din toată țara, opere făcute de suflete gemene ale tale, ale tuturor țăranilor, ai clădit acest muzeu nemuritor, la care ai adăugat, tot din piatră, Biserica din Livadă închinată Maicii Domnului. Poezia azi e, mâine nu mai e, zice el, aducând ca argument absența prietenului vostru George Țărnea, despre care nimeni nu mai vorbește astăzi.

Pornind de la nebunia ta frumoasă, Muzeul Pietrei, am ajuns la Hașdeu și castelul pe care l-a construit după moartea fiicei sale. Dumitru Velea spune că savantul basarabean care a trăit 80 de ani, și care știa toate limbile slave, a proiectat castelul după cum i-ar fi „dictat” fiica sa. Ca și cartea Sic Cogito de altfel, pe care tot ea i-ar fi transmis-o în timpul întâlnirilor lor spirituale.

Convorbirea telefonică începută pe un ton stins, s-a încheiat pe un fond ușor vesel. Știi doar că domnul Velea are mereu ceva amuzant de spus. Mi-a povestit ceva simpatic despre un alt coleg al vostru, pe care l-am cunoscut. Erați tineri scriitori și ziariști, iar el nefiind căsătorit, mai mereu era trimis pe teren în locul familiștilor, iar atunci când se dădeau prime, de asemenea era sărit, pe motiv că n-are copii. Așa că, într-o zi, îl anunță pe Velea că s-a însurat. ”M-am însurat, am o nevastă cât un șifonier”, i-a spus el filosofului. Am râs, și apoi l-am întrebat pe domnul Velea ce sentimente trebuie să fi nutrit pentru soția lui, dacă i-a prezentat-o astfel prietenului său. Apoi mi-am amintit de noi doi, de tine, când erai bine dispus și voiai să-mi spui că sunt frumoasă, cu cât drag îmi ziceai „Urâtanie”.
Mă lungesc cu vorba și nu ți-am spus că următorul număr al revistei „Banchetul”, păstorită și ținută în viață cu multă dragoste și multă trudă de Dumitru Velea, îți va fi dedicat ție.

Dragul meu, îți povestesc ceva și de fiica noastră, care se dă puternică, dar nu e. Aseară am găsit-o, ca de multe ori, cu fotografia ta la piept, încercând să-și reprime plânsul în fața mea. I-am vorbit, iar vorbele mele i-au stârnit hohote de plâns. Am plâns amândouă, dar apoi s-a liniștit. Îi e dor de tine, și nu știe ce să facă cu el. I-am spus că ne-ai iubit prea mult ca să pleci definitiv. Cumva tu ești, și vei rămâne lângă noi. Ne vei iubi în continuare, ne vei proteja și ghida pașii într-un fel, altul decât cel dorit de noi, dar nu ne lași singure. Sunt convinsă.
Nu te-a visat până acum. Te rog, caut-o și arată-i că ești bine. Vorbește cu ea, așa cum îi vorbeai înainte. Întotdeauna îi făceau bine discuțiile cu tine.

Trebuie să-ți mai spun ceva, dragul meu. Mi s-a întâmplat în prima noapte, la București, apoi în noaptea asta s-a repetat. Dacă atunci am crezut că mi s-a părut, acum sunt sigură că a fost real. Ai fost lângă mine. Și nu am visat. Nu te-am văzut. Te-am simțit doar, iar căldura ta n-o pot confunda cu nimic altceva. Ai fost o clipă. Nu, n-am luat-o pe alături. Sunt lucidă. Încă. Am vrut să te întreb de ce, de ce ni se întâmplă asta, dar nu mai erai. Poate îmi vei răspunde data viitoare.

Pe curând, dragul meu!
Cu nesfârșită iubire, eu