• Home
  • Editoriale
  • Giorgiana Radu-Avramescu: Viață și moarte, prin oglinda spărturii de beton

Giorgiana Radu-Avramescu: Viață și moarte, prin oglinda spărturii de beton

giorgiana icoane

Ni se pare uneori că viața-i prea tristă. Că fericirea semenilor o pune în umbră pe a noastră. Ni se pare că iubirea ce-o primim, nu-i pe măsura celei dăruite de noi. Că îmbrățișările ce ni se dau, n-au intensitatea și sinceritatea celor pe care la rându-ne le oferim. De prea multe ori, că avem prea puțin, ni se pare. Mai puțin din cât am merita sau din cât ne-am dori. Nedreptățiți de soartă, ne considerăm. Uitați de Dumnezeu, poate. Și câte nu ni se par! Până într-o zi, când minutul fatidic al unei catastrofe ne demonstrează că avem mai mult decât credem, că, de fapt, respirând, putem avea totul.
Viața-i o respirație, pe care prin plâns o dobândim, la naștere, ca apoi, doar cei norocoși s-o predea morții, fără știință. În rest, cei mai mulți o predăm prin cazne, ori „înghițiți” de neîndurătoarea furie a naturii.

Aerul, – singurul care nu se impozitează – , posibilitatea de a-l inspira, ne arată că trăim. Iar lupta pentru gura de aer care ține omul în viață am văzut-o cu toții în aceste zile, în Turcia și în Siria. Luptă de ambele părți, supraviețuitori și salvatori. Primii au luptat cu ei înșiși, prizonieri între tone de beton și fiare, având permanent suflul morții deasupra, în timp ce salvatorii au luptat contratimp pentru ca flacăra plăpândă a vieții de sub moloz, să nu se stingă. Și astfel de izbânde au fost, cu eforturi uriașe. De pildă, douăzeci de ore a durat scoaterea unui adolescent de 16 ani, dintre dărâmăturile care până mai ieri i-au fost casă, iar astăzi cimitir este, pentru mii de oameni.

Echipa de salvatori din România spune că a fost cea mai grea astfel de misiune, de până acum. Și riscantă, pentru ei și pentru tânăr, din cauza replicilor seismice. Au reușit însă. Așa cum colegi de-ai lor au reușit la rându-le minunea de a aduce viața la suprafață, din catacombele morții, iscate de cutremure. Fiecare izbândă, fiecare viață salvată a adus bucurie și recunoștință nu doar familiilor care n-au încetat să spere, ci și acelora care și-au riscat propria viață, pentru ocrotirea altora. Iar acest cuvânt – „ocroti”, cel mai bine își arată înțelesul în copleșitoarea imagine a unei fetițe care-și apără fratele mai mic, adăpostindu-l cu brațul ei, sub placa de ciment, care la cea mai mică deplasare, i-ar strivi negreșit.

Așa cum minunea supraviețuirii unei fetițe abia născută, nedespărțită de mama ei rămasă fără suflare, prin cordonul ombilical, înduioșează până la lacrimă. Apoi, imaginile durerii din cele două țări se înlănțuie, și destinația nu-și mai are importanță. Sunt oameni, semeni ai noștri care suferă, care se zbat pentru supraviețuire, care așteaptă să fie salvați. Oameni care au rămas fără nimic. Fără familii, fără adăpost, fără speranță.

Ochii altei fetițe, răsăriți prin crăpătura mormântului de beton și fiare, caută lumina vieții. Buzele ei însetate se adapă din capacul albastru al unei sticle din plastic, pe care i-l oferă un supraviețuitor care-i poate fi tată, frate, ori bunic. Atât permite deschizătura care face diferența dintre viață și moarte. Vederea chipului care nu arată spaima, ci doar dorința de a fi salvată, de a trăi. Șansă pe care mulți copii n-au mai avut-o. Ca și copilul căruia doar mâna i-a rămas la vedere. Mână de care tatăl rămas în viață, nu se desprinde.
Moarte, neputință în fața dezastrelor naturii, deznădejde, furie și speranță. Aceasta-i oglinda prin care Turcia și Siria ni s-au arătat de câteva zile încoace. Disensiunile politice au rămas, ar trebui, să rămână în urmă. Sprijinul interstatal s-a văzut, mai mult la Turcia, mai puțin la Siria. Iar noi, cei mulți, am privit, ne-am rugat și poate că unii am și învățat. Ce? Ce-am înțeles fiecare!

Urmările seismelor puternice nu se opresc aici. Bilanțul morților va crește. Pagubele materiale, afectarea infrastructurii, consecințele economice, curând își vor arăta efectul. Peste toate, disputele politice își vor găsi și ele terenul propice. Căci nimic, politicul nu iartă.
Pentru multă vreme însă, pentru totdeauna cred, în istoria celor două țări, va rămâne pagina cernită a zilei de luni, 6 februarie 2023, când cutremurele devastatoare au arătat că omul, parte a naturii însăși, nu e nimic în fața dezlănțuirii ei!

Parteneri