Giorgiana Radu-Avramescu: Zece minute cât o copilărie

giorgiana si fratii

Zece minute pot însemna uneori o viață. Zece minute înseamnă mult când timpul nu-ți mai aparține. Zece minute cât o copilărie și puțin în plus. Așa le-am resimțit astăzi, când am mers să-mi semnez prezența doar, la o reuniune de familie, unde Luciana mă înlocuiește cu brio de mulți ani. Nu a fost nuntă, botez sau cine știe ce alt eveniment fastuos. A fost o adunare după mulți ani, o întregire de scurtă durată a familiei. Apoi, toate se vor întoarce la cele ce sunt de când copilăria noastră a luat sfârșit.

După o ședere de o săptămână acasă, sora mea se întoarce în Italia, unde a plecat când avea 19 ani. Acum are 34. Acolo a constatat ce înseamnă viața. Acolo a devenit om matur. Aici era mezina familiei, era sora mai mică. Nu i-a fost deloc ușor. A parcurs etape grele, care n-au doborât-o. Acum îi e mai bine. Îi place ce face. Deși îi e dor de tot ce înseamnă aici, nu se vede plecată definitiv de acolo. Rezonează cu spiritul italienilor.

În România nu mai venise de șase ani. Mereu își promite că va veni în fiecare an, și mereu se ivește ceva. Și acum își propune să ne vedem la anul. Dar, cine știe? Anul e lung, noi suntem la mâna destinului.

Nici cu fratele meu nu mă văd prea des, chiar dacă ne despart câțiva kilometri. Și el mai mic decât mine, dar bărbat în toată firea, la casa lui, cum se zice. Are doi băieți, Andrei și Alexandru. Cel mic, Alexandru, are doi ani și jumătate. L-am văzut de trei ori, cred, așa încât pentru el pot fi oricine. Știe însă ceva, simte că nu suntem chiar străini. Îmi caută privirea. Mă iscodește să-i acord atenție. Plimbă o tricicletă prin curte, doar-doar să-l alerg. Ne amuzăm. Se aud râsetele noastre de demult, devenite astăzi ale copiilor noștri.

Nici casa, nici curtea nu mai arată ca în copilăria noastră. Nici noi, și nici părinții noștri. Totul e mai frumos, mai matur, chiar dacă pe chipuri nu se mai întrezărește seninătatea de atunci. Acum însă suntem liberi. Mama și tata, și de-ar avea ceva de obiectat, știu că nuiaua nu mai funcționează, așa încât doar oftează. De fapt, nici nu prea ar avea ce să ne reproșeze. Ei știu că suntem copii buni, oameni maturi și încăpățânați, pe alocuri.

Schimb o privire și o vorbă cu fiecare. Îmi înțeleg graba. Facem repede o poză. Constatăm că au trecut mulți ani de când nu ne-am fotografiat împreună. Și doar fotografiile râmân, după ce timpul își isprăvește ursita.

Mă uit la ei cu drag. Deși diferența de vârstă dintre noi nu e mare, pentru mine tot frații mai mici rămân, chiar de sunt ei mai înalți. Plec cu amintirea copilului care am fost, lăsând-o în locul meu pe Luciana. Împreună cu cei doi veri fac ca acea curte să răsune ca altădată.

Cine știe cât timp va trece până când cele zece minute de azi se vor repeta? Până atunci însă, rămâne amintirea lor, rămâne această fotografie, iar noi nădăjduind spre următoarea.

Parteneri