Giorgiana Radu: Bunica mea de 16 ani

Decembrie, luna lui Undrea, pe care grecii o atribuiau lui Poseidon, își așterne, peste fiecare dintre noi, melancolia trecutului și prezentului deopotrivă. Înhămați de responsabilități, evadăm cu greutate din griji, pentru a intra în universul sărbătorilor de iarnă.

Acest decembrie a fost, pentru mulți, mai încărcat, istoric și spiritual. Centenarul, pecetea sub care a stat anul 2018, a întregit Ziua Națională, prin neuitarea și pomenirea bunilor și străbunilor noștri care și-au „donat sângele” întru plămădirea pământului românesc, pe care mulți îl calcă, azi, în picioare. Trist este faptul că ghiolbănismul conducătorilor de astăzi a fost consolidat peste dăruirea și credința celor care și-au lăsat, cu știință, copiii orfani și soțiile văduve.

Bunica din partea mamei îmi povestește, provocată de curiozitatea mea, cum tatăl ei, pe care nu și-l amintește decât din relatările altora, „chemat la război”, nu putea să se desprindă de ea, copilul cel mic dintre cei cinci frați. „Mă lua în brațe și-i spunea țaței Niculina să aibă grijă de mine. Pleca până spre fântână și iar se întorcea să mă ia în brațe. Asta a făcut de câteva ori. Nu putea să se desprindă de mine. Parcă știa că nu se va mai întoarce. Mama, în ziua aceea, era plecată la muncă”, îmi spune bunica, completând, cu laude, tăria și fidelitatea mamei ei, Chița, femeie tânără care, după moartea soțului, nu s-a îngrijit decât de creșterea copiilor.

Distribuie prietenilor

Emoționată și mândră în același timp de faptul că străbunicul meu a contribuit cu propia-i viață și, într-un fel, cu sacrificiul familiei, la reîntregirea acestui neam, încerc s-o conduc pe bunica pe un alt făgaș. Acela al bucuriei, al miracolului.
O întreb de amintirile legate de Crăciun. Îmi povestește de colindatul prin sat, de puținele dulciuri pe care le găsea sub bradul improvizat din câteva crenguțe, de păpușile pe care și le confecționau singuri, copiii de atunci, din rochiile vechi. Vocea ei veselă, cu care mi se confesează, îmi arată că vârsta pe care o are n-a șters nimic din trăirile de cândva. Ba chiar, nu demult, mi-a mărturisit că sufletul ei e același de la 16 ani, doar chipul o împiedică să arate acest lucru.

Încercând o asociere cu generația copiilor de azi, nu pot să nu-mi exprim teama că ei, copiii noștri, adulții de mâine, vor fi lipsiți de amintiri, mai ales de cele ale Crăciunului. Nu cred că Smartphone-ul performant primit de la Moș Nicolae sau de la Moș Crăciun va mișca, peste ani, celula sufletească a celei mai frumoase perioade din viață. Sau…Depinde, în mare măsură, de noi, părinții, să construim amintirile de mâine ale copiilor noștri.

Amintiri palpabile, care să domine timpul. De pildă, Luciana, fiica mea de 11 ani, îmi cere să facem cozonaci de Crăciun. Îmi place să gătesc, dar nu mă încumet la deserturi. Și totuși, pentru a-i crea ei bucurii și amintiri, voi sacrifica făina, laptele și ouăle, indiferent de rezultat. În fond, amintirea este cea cu care ne hrănim, peste timp.