Cerul își deșeartă potopul de lacrimi, parcă într-un plâns al neputinței. De mai bine de-o lună plouă continuu, apăsător și rece. Lumea pare toată uniformă, purtând aceleași straie cenușii. Cuvintele se desprind anevoios, fără de înțeles. Nici ele nu-și mai adună vocalele și consoanele care să le compună încurajator. Glasul stins, secătuit de viață, răzbate greu printre tentaculele ce stau să-l astupe definitiv.

La umbra morții, copilul vrea să asculte o poveste. Povestește-mi ceva, mamaie, așa, ca altădată!

Povestea mea s-a terminat, îmi spune de pe patul de spital, cu o tristețe copleșitoare în ochii-i abandonați în necunoscut. Degeaba insist, timpul poveștilor s-a isprăvit, iar eu trebuie să accept că le voi mai auzi doar în amintiri. Mâinile calde și firave mă mângâie duios. Pentru câteva clipe redevin copila de cândva.

Câți ani ani? Treizeci și cinci – îi răspund. Mă bucur că am trăit să te văd până acum. E de ajuns!

Pentru mine nu e, mamaie! Știe și ea, dar nu poate schimba destinul. Resemnarea pare singura opțiune. A ei, a noastră.

În salonul spitalului, timpul pare fără trecut și viitor, ci doar un prezent strivitor, ca un rămas bun definitiv. Sentimentul vinovăției se cuibărește și roade ca o molie țesătura fragilă a sufletului. Vinovăția de a nu putea alina suferința.
Gândul că, odată ieșită de acolo, eu mă voi bucura de mirosul parfumat al verii, de umbra deasă a nucului, de lucrurile mărunte care devin atât de importante atunci când nu le mai poți trăi, în timp ce ea rămâne prizonieră a incertitudinii și deznădejdii.

Roagă-te lui Dumnezeu să-mi curme viața fără suferință. Să mor ușor!
Cum să mă rog pentru moarte? Nu știu s-o fac și nici nu vreau să învăț. De la tine am învățat să mă rog pentru sănătate, pentru binele meu și al celorlalți, prieteni sau dușmani. Să-i mulțumesc lui Dumnezeu pentru tot ce-mi dă.

Cum să-mi ceri să mă rog pentru moarte, pentru moartea ta? Mă rog doar să-ți fie bine, să ne mai dea răgaz un timp, pentru povești. Nu sunt pregătită să-mi iau rămas bun de la copilărie, de la simbolul copilăriei mele. Și cred că nici tu.

Dar e oare cineva pregătit pentru capătul de drum? Pe un singur om l-am auzit spunând că nu se teme de moarte. Părintele Nicodim, de la mănăstirea Crasna, mi-a mărturisit că deși a fost de multe ori în granița ei, niciodată nu s-a speriat. Ba chiar se simte împăcat cu ideea morții și pregătit să o întâmpine, oricând l-ar vizita.

Bunica mea pare și ea pregătită, cu toate că o frică răzbate printre cuvintele care ies greu, de undeva de unde începe să nu mai fie, dintr-o lume pe care o atinge cu încrederea credinței, dar și cu regretul că totul se încheie.
Mai stai cu noi, îi zic în gând, și-mi eliberez plânsul doar ieșind pe ușa salonului de spital.