Giorgiana Radu: Cum se va vorbi despre România peste o sută de ani?

Ce splendidă noapte! Mă întrețin cu Luna. Ne privim de aproape. Ea mă scrutează cu privirea ei de astru, care poate fi doar senină. Eu, din balconul casei, îi admir supremația, nemascându-mi îngrijorările, dar bucurându-mă în același timp de existența clipei. Clipa, mai importantă decât ziua, ora, minutul, comprimă cele mai prețioase trăiri.

Dialogăm amical. Eu pun întrebări, ea se preface că-mi răspunde. Mimica Lunii, care mai ieri era aproape silfidă și astă noapte se arată dolofană, vorbește tandru și grav. Martor al atâtor momente, are ce povesti. O las să-și ia în stăpânire cerul, iar eu mă întorc la nedumeririle mele.

Azi, toate se arată pe dos. O pandemie, similară celei din urmă cu o sută de ani, ne pune rezistența la încercare. Comparăm cele două momente medicale de o gravă amploare. Găsim similitudini multiple. Dar, făcând un exercițiu, dacă dăm deoparte cele două boli grave, ce rămâne de atunci, și ce avem astăzi, despre care să se vorbească peste o sută de ani? Cu demnitate?

Distribuie prietenilor

Atunci aveam regi. Regina Maria, Regele Ferdinand, Brătienii, nu doar nume proprii, ci embleme care au rămas și vor rămâne peste timp, chiar dacă din cărțile de istorie absentează, ori sunt trecuți la „și alţii”. Aveam oameni simpli, gata oricând să-și apere țara și neamul. Aveam…

Ce avem, astăzi, demn să fie evocat peste o sută de ani? Dincolo de pandemie, ce ne va reînvia în dialoguri, reportaje și amintiri din trecut? Ce nume vor fi rostite? Ale celor care de la Revoluție încoace nu au făcut decât pagubă acestui popor, iar astăzi ni se arată în ecrane drept modele și salvatori ai țării? La această categorie se încadrează prea mulți, pentru a-i numi acum, și sper ca nici istoria să n-o facă. Sună sinistru, dar mai bine vom fi evocați prin tragedia Covidului, al cărui bilanț final Dumnezeu îl știe, decât să-i care istoria pe acești cotropitori ai propriei țări, gata oricând să o vândă pe-un bacșiș consistent.

Avem destule minți strălucite în diverse domenii, trup și suflet ale acestei țări, doar că nu se „bat” să intre în cărțile de istorie. Fac cinste acestei țări, fără să producă gălăgie. Gălăgie fac doar cei ce nu au altceva de oferit.

Ce rămâne peste timp, cum se va vorbi despre România peste o sută de ani? Noi nu vom ști, dar putem bănui. Speranța este ca urmașii să nu fie cu totul dezamăgiți.