Giorgiana Radu: Destine în derivă
Există din vechi răstimpuri știința deslușirii vieții în palme, în cafea, cărți, și alte rețete ale prezicătorilor. Dincolo de aceste modalități de aflare de obicei ale viitorului, fiindcă trecutul îl știm, pe care nu le contest, dar nici nu mă dau în vânt după ele, există și citirea destinului pe chip. E chiar o disciplină pe care facultățile de medicină rusești mai ales o cultivă. Chipul omului vorbește de la sine despre toate trăirile sale. Am obiceiul de a privi oamenii spre a descoperi povești de viață.
De când epidemia de coronavirus ne-a pus opreliști în deplasări, și cum cele de trebuință nu pot fi toate achiziționate online, magazinele comunale au devenit de reală utilitate. Așa se face că într-una din zile, oprind în fața unui astfel de mini market, nici nu apuc bine să cobor din mașină și mă abordează o tânără, subțire, purtând ochelari de soare, și având pe umăr o geantă închisă la culoare, de dimensiuni mici: „Aveți 5 sau 10 lei? Mi-am uitat portofelul acasă. Îmi dați numărul de telefon și vi-i înapoiez”. I-am dat 10 lei, asigurând-o că nu e nevoie să-i dau telefonul. Chipul ei nu era al unei cerșetoare, nici al unei profesioniste a micii ciupeli, cum întâlnim adesea în oraș.
Am reîntâlnit-o pe această tânără care părea adolescentă (am aflat apoi că nu e chiar așa). Mi-a atras atenția în mai multe rânduri. Prima dată am văzut-o în stația de autobuz, lipită de magazin. Altădată am aflat-o în interiorul magazinului întârziind mult, foarte mult cu privirea ascunsă sub ochelari, spre rafturile cu diverse produse, fără să cumpere nimic, fără să întrebe nimic, mergând apoi în stație, de unde nu lua niciun mijloc de transport.
Am simțit ceva tragic în destinul acestei femei al cărei chip spunea ceva și nu spunea. M-am întrebat dacă viața ei a fost tulbure de la început, ori pe parcurs s-a petrecut un accident al firescului ce i-a modificat destinul.
Frământările mele și-au găsit răspunsul zilele trecute, când am întâlnit-o din nou. De data aceasta stătea rezemată de fațada magazinului, mâncând un sandviș. Purta aceiași ochelari, avea aceeași gentuță, adoptând atitudinea de persoană sigură pe ea. Toate gesturile îi erau naturale, chiar și atunci când a cerut bani. Vocea nu trăda suferință, umilință, sărăcie.
Am întrebat-o pe doamna de la magazin, dacă-i știe povestea. „Da, uite, cine i-o fi dat sandvișul? O știu. După Revoluție s-a măritat cu un turc. A stat niște ani cu el, în Turcia, după care s-a întors acasă, iar de atunci așa este, umblă pe străzi. Uneori țipă, urlă. A înnebunit! Și maică-sa e la fel. Nu știu ce-or fi pățit pe acolo amândouă, dar de când au venit sunt de nerecunoscut”.
Doamna mi-a spus cum o cheamă și mi-a dat și alte detalii dureroase despre viața de acum a tinerei, pe care însă aleg să nu le redau.
Regret că am intuit sincopa din destinul acestei femei. Mi-ar fi plăcut să mă înșel, iar ea să fie doar o tânără nonconformistă. Știu, nu e singura căreia viața pare că i se întoarce împotrivă. Ca ea sunt mulți, din păcate. Iar noi, cei care îi întâlnim, nu-i putem ajuta cu nimic. Doar cu gândul cel bun!