Dacă la multe capitole, România se situează la coada unor topuri și sondaje, ca număr de taxe și impozite suntem fruntași. Românul trebuie taxat pentru orice. Fiecare nou guvern are pitită în programul cu care se prezintă pentru mai buna funcționare și gospodărire a țării, o nouă taxă, mascată sub farduri populiste menite să păcălească ușor bietul alegător. Dacă, din greșeală, a scăpat ceva pentru care nu se percepe un cât de mic impozit, atunci trebuie inventat. Dacă tot plătim impozit pe casă, pe mașină, pe teren, pe …, atunci de ce n-am plăti și impozit pe gânduri? Evidențierea gândurilor fiecărui om, înmulțită cu populația țării, și apoi taxată, ar aduce sume consistente bugetului de stat. Buget din care am putea construi autostrăzile care au înțepenit, unele la faza de proiect, iar altele au stagnat după câțiva kilometri.
Impozitul pe gânduri ar putea, de pildă, salva viețile oamenilor, prin dotarea corespunzătoare a spitalelor cu aparatură, medicația necesară și nu în ultimul rând cu personal medical, capitol la care începem să fim codașii lumii. Școlile din țara noastră suferă de subfinanțare, astfel că în multe dintre ele găsim mobilier vechi de zeci de ani, iar grupul sanitar se găsește încă în curte, în România modernă și europeană a anului 2018. În unele comune se investesc bani mulți în terenuri de sport artificiale, invenția caricaturală a nu știu cui, chiar dacă la doi pași există unul mult mai mare, care nu necesită decât o minimă îngrijire. Nevoi reale, cu adevărat importante, ce țin de infrastructură, sunt lăsate să mucezească pe liste de așteptare, din lipsă de fonduri, fiindcă fondurile merg în alte direcții, pe interese de partid ”majore”.
Sume uriașe se duc, ilogic și iresponsabil, fără nicio legătură cu stringențele țării, șpre ținta precisă a șpăgii.
Mergând pe logica vremurilor actuale, impozitarea gândurilor ar fi inutilă, fiindcă banii adunați s-ar duce tot pe Apa Sâmbetei. Cetățeanul român, după achitarea dărilor către stat, inclusiv prin impozitarea ipotetică a bietelor lui speranțe, constată că abia dacă-i mai rămân bani de pâine, de medicamente, de… Impozitul pe gânduri s-ar risipi ca orice ban public, în multe direcții, din ținta căruia lipsește interesul pentru propria țară.
În antichitatea romană, un împărat, Vespasian, introdusese impozitul pentru mersul la closet. Din această pricină el a rămas în istorie nu prin victorii repurtate în mari bătălii, ci prin inventivitatea de a impozita supușii. Tot el, parcă, pusese și impozitul pe fumul din hornul casei. Ce ziceți domnilor de la putere? Vă asumați un nume pentru posteritate?
Metafora impozitării gândurilor este una tristă. Gândurile multor români sunt taxate de nivelul de trai tot mai scăzut, de grijile multiple, de nejunsurile materiale și sufletești. Știm cei mai mulți asta. O mai zic și eu. Poate…

( editorial pentru Ziarul Prahova)