Giorgiana Radu: Puterea de a doborî bariere

Societatea zilelor actuale pare bazată pe consum, în funcție de ambalaj. Alimente, detergenți, cosmetice și toate celelalte necesare traiului cotidian, trebuie musai împachetate cât mai colorat, astfel ca stridența să capteze atenția cumpărătorului care, prins în mirajul cosmetizării, nu se mai arată atent la preț sau calitate. Și omul, ca marfă de cumpărat sau de aruncat, este etichetat, la prima vedere, pe grila „ambalajului”. Haine, geantă, pantofi, … Dacă aspectul fizic impresionează, aproape că nu mai contează dedesubturile sufletești sau intelectuale. Imaginea pare proba decisivă în admiterea examenului aceptării într-un domeniu sau altul. Nimic mai fals!
Ceea ce contează cu adevărat și ne propulsează în viitor este ceea ce știm și putem face. Abilitatea fiecăruia dintre noi, talentul pe care Dumnezeu l-a picurat în făptura noastră, și nu în ultimul rând osteneala pe care trebuie să o adăugăm zilnic spre atingerea țelului propus, sunt decisive.
Pentru a întări cele spuse, adaug rândurile pe care le scriam despre Lorelai Moșneguțu (15 ani), fata fără mâini și femur la ambele picioare, care anul trecut a câștigat marele premiu la un concurs de talente și despre care acum aflu că luna trecută s-a clasat pe primul loc la examenul de admitere al Liceului de Arte „Bălaşa Doamna” din Târgovişte, secția Canto Clasic, obținând media 9, 85.
Într-o lume calificată în obținerea beneficiului material facil, în care primează satisfacția prostirii celuilalt, care de multe ori se lasă mințit și înșelat, de rușinea rușinii nerușinatului, o lume în care legătura de sânge este neglijabilă în raport cu firimiturile câștigate, ce-ar putea să ne mai mire, să ne mai surprindă? Sunt tentată să spun că aproape nimic. Fals!
Ne pot surprinde lucruri frumoase, adevărate și sensibile, care se petrec lângă noi, dovedind că nimic nu e imposibil, că nu trebuie doar să-ți dorești, ci să și muncești pentru a-ți atinge scopul, anulând barierele impuse de oameni și de societate. De necrezut este talentul și forța uriașă a unei copile născute fără mâini și fără femur la ambele picioare, care pictează, cântă la pian și chitară, scrie, așa cum mulți dintre noi cei „normali” nu putem și nici nu ne străduim să o facem, complăcându-ne într-o autosuficiență banală (blegoasă).
Este vorba de Lorelai Moșneguțu, care a fost abandonată de mamă la naștere din cauza problemelor de sănătate pe care le avea. Medicii, siguri pe nesiguranța lor, credeau că nu va trăi mai mult de câteva zile. Dar, Dumnezeu avea alte planuri cu ea. La cei 14 ani, e un om complex, înzestrat cu uriașe calități. Îi place muzica, până acum a lansat 10 cărți de poezie, participă la olimpiade de biologie și geografie, iar deviza ei de viață este ”cad de zece ori și mă ridic de 20”. De admirat este Viorica Pârvan, asistent maternal, care i-a devenit mamă și fără de care Lorelai nu ar fi reușit ceea ce poate face acum. Câte femei ar avea curajul să urmeze exemplul Vioricăi Pârvan? Această MAMĂ pe care destinul i-a dăruit-o fetiței spre a-i fi nu doar brațele care-i lipsesc, ci un întreg univers al dragostei, clădit din răbdare, dăruire, înțelepciune și multă iubire.
Două suflete unite de viață prin pârghii nepalpabile, de la care am putea învăța cu toții câte ceva.
În zilele pe care le trăim, infirmitatea sufletească predomină inconștient și pare netratabilă, în timp ce infirmitatea fizică poate doborî orice obstacol și fiecare „nu se poate” se transformă în „totul este posibil”, dacă visezi, speri și muncești pentru țelul propus.

(editorial publicat în Ziarul Prahova)