Da, mamele nu mor niciodată. Atunci când viaţa li se sfârşeşte aici, în existenţa aceasta, ajung într-o altă lume inaccesibilă nouă, dar asta nu înseamnă că mor definitiv, iar noi nu mai suntem copiii lor.
Nu, ele trăiesc prin amintirile noastre. Cele nouă luni în care ne-au purtat în pântece, au creat între noi şi mamele noastre o legătură indestructibilă peste timp, chiar şi peste timpul de dincolo pe care nu-l cunoaştem decât la apusul vieţii pământene. Rămânem copiii mamelor noastre, indiferent de locul în care a “emigrat” sufletul lor. Infinitul Universului nu anulează un dat al lui Dumnezeu. Mamele sunt şi vor fi atâta timp cât le putem rosti numele, cât le purtăm în gândul nostru, cât inima noastră bate.

Astăzi (26 ianuarie) este ziua de naştere a unei mame speciale pe care am cunoscut-o în urmă cu 14 ani, Virginia Breslaşu-Avramescu (Ituţa, cum îi spuneau copiii şi nepoţii), bunica fiicei mele şi mama soţului meu, scriitorul Lucian Avramescu. Poetă, învăţătoare, un intelectual rafinat, o femeie caldă, distinsă, sinceră, care m-a creditat cu prietenia ei din prima clipă, ar fi împlinit 90 de ani. Ne-am îndrăgit reciproc. Ar fi putut să mă judece, să ne judece, dar nu doar că n-a făcut-o, ci a văzut în apropierea noastră mai mult decât ştiam sau gândeam noi la acea vreme. A simţit prezenţa Lucianei, când eu habar nu aveam că există în trupul meu. Din păcate s-a stins înainte de venirea pe lume a nepoatei pe care, sunt convinsă, ar fi iubit-o enorm.

Purta tot timpul cu ea, ca pe o amuletă sfântă, codiţa (moţul) blondă, împletită a fiului ei cel mare, Lucian. A scos din gentuţa neagră, cu grija cu care doar mâinile unei mame pot atinge, darul de preţ, cosiţa de culoarea aurului, pe care mi-a înmânat-o ca pe o responsabilitate supremă. Probabil, presimţindu-şi sfârşitul, mi-a încredinţat toată iubirea şi grija ei, adunate în acel simbol al naşterii. E o dovadă uriaşă de încredere pe care mi-a acordat-o un om cu care am interacţionat, din păcate, mult mai puţin decât mi-aş fi dorit.

Ituţa n-a murit! Ea trăieşte, nu doar de ziua ei, prin gândurile celor ce şi-o amintesc. Eu mi-o voi aminti mereu, prin girul cel mai de preţ cu care putea să mă încredinţeze cineva. Ştiu că, acolo unde îşi trăieşte veşnicia, nu regretă alegerea făcută şi îi mulţumesc pentru că m-a ales pe mine.

Ca şi Ituţa, mamele nu mor niciodată. Ele trăiesc prin copiii lor, atâta timp cât ei le pot rosti numele.