Muritori suntem toţi. Veşnici doar în lumea de dincolo se spune, dar nimeni n-a adeverit-o până acum, în afară doar de Iisus. Până la veșnicia cea veșnică și nedefinită, una ne este certă. Veșnicia trecătoare din această lume.

Muritori suntem, dar veșnici după fapte. Unii rămân peste timp prin cărțile lor, alții prin opere de artă care dăinuie în memoria umanității. Veșnici sunt și cei pomeniți de urmași, atâta cât ei nu se vor stinge.

Rămânem veșnici, nu doar prin binele pe care-l sădim, ci și prin necazurile pe care unora li le pricinuim. Mai dureros e când, odată cu moartea, murim definitiv, în urma noastră nefiind urme pe care să pășească amintirile.

Veșnicia pământeană există, dar e cumva limitată. Felul în care trăim o lungește sau o scurtează.

Fiecare avem, până la urmă nemurirea noastră. Și Fina Gica o are.

Săptămâna trecută mă aflam la poartă, cu îndeletniciri gospodărești. Fina Gica era și ea în dreptul porții ei. Părea că așteaptă pe cineva. Deși la țară, vorbitul strigat face parte din obișnuințe, am ezitat să o salut cu voce tare, mai ales că locuințele noastre sunt despărțite de primărie. Ne-am privit îndelung în semn de binețe, făcându-ne cu mâna. Un bună-dimineața de rămas bun. Nu credeam că va fi definitiv.

De la Fina Gica mi-a rămas, în grădină, leușteanul. După mai multe încercări eșuate de a prăsi leușteanul, s-a oferit ea să mă ajute, mai ales că în grădina ei creștea „pădure”. „Leușteanul nu se prinde dacă e pus de oricine. Trebuie să fie cineva guraliv”, spunea ea. Astfel că, anul trecut, Fina Gica s-a înființat la noi cu trei rădăcini sănătoase de leuștean, pe care le-a plantat ea, sigură că va avea „mână bună”. Și așa a fost. Acum, leușteanul din grădina noastră este verde și aromat, numai bun de pus în ciorbe.

Muritori suntem, cu veșnicie limitată. După nume, după vorbe, după fapte … Dumnezeu s-o odihnească!