• Home
  • De la prieteni
  • Giorgiana Radu: Regina Maria, unitatea de măsură a patriotismului – Jurnal de suferință (II)

Giorgiana Radu: Regina Maria, unitatea de măsură a patriotismului – Jurnal de suferință (II)

giorgiana 1

Al doilea an de război, 1917, se arată mai aspru decât primul, așa cum reiese și din însemnările notate aproape zilnic de Regina Maria în jurnalele sale, care stau mărturie incontestabilă a acelor vremuri. Oricât de neagră și incertă este realitatea, Regina Maria nu-și permite să dispere și e dispusă să-și respecte îndatoririle regale până la capăt, oricare ar fi deznodământul.

„Dacă e scris ca zilele Regalității să se sfârșească, îmi voi face măcar datoria regală până la capăt. Un lucru e sigur, niciodată n-am fost mai apropiată de poporul meu și nici ei nu m-au iubit niciodată mai mult decât acum. O răsturnare de situație furtunoasă îmi poate lua tronul, dar motivul nu va fi că nu mi-am îndeplinit rolul cu loialitate și credință. De aceea și adun poeziile și și micile articole scrise pentru mine: pentru că, dacă într-o zi se vor duce toate, să se vadă că a fost o vreme când am avut un loc în inima poporului”. ( Jurnal de război 1917 -1918, ediție îngrijită de Lucian Boia).

În lupta fizică și interioară purtată de Regină în acele vremuri, avea nevoie de sprijin moral, de un bandaj sufletesc pentru a nu claca. Acel sprijin venea de la oamenii din jurul său, prieteni, mulți dintre ei oameni de cultură, artiști, medici, persoane cu sânge nobil. O astfel de prietenă îi era Maruka Cantacuzino, soția lui Mișu Cantacuzino, ministru al Justiției în perioada decembrie 1916 – ianuarie 1918, și căsătorită a doua oară cu George Enescu. Pe Maruka, Regina Maria o descrie ca fiind „delicioasă, imposibil de ținut în frâu – nu acceptă nicio critică. Irezistibil de convinsă că ceilalți sunt făcuți să se plece în fața dorințelor ei. Are în ea ceva curat și nobil, lipsit de orice urmă de meschinărie, care explică de ce e în stare să rămână, netulburată, atât de imposibilă!”. Enescu, alintat Pinx, este evocat în multe rânduri, prin interpretările „divine” care îndepărtau pentru câteva momente auditoriul din nebuloasele războiului. „L-am lăsat pe Pinx să plângă în note sublime, supraomenești, toată agonia unei țări muribunde”, notează Regina momentul în care l-a rugat pe Enescu să cânte simfonia Le Gueux, când el a cântat „ca un zeu”.

Puținele momente de tihnă ale Familiei Regale constau în plimbări în natură, unde culegeau flori sălbatice așa cum îi plăcea Regelui Ferdinand, „un adevărat botanist care le cunoaște toate numele latinești”. În filele jurnalului, Regina Maria vorbește deseori despre frământările Regelui Ferdinand și dificultățile pe care acesta le întâmpină din pricina unor oameni politici: „Singurul patriot cu adevărat altruist e bietul rege însuși! Regele rămâne singurul patriot fără interese egoiste”.

De asemenea, Regina constată cu amărăciune discrepanța uriașă dintre Familia Regală și „haita de politicieni”, vede hăul incomensurabil dintre cele două lumi: „eu și regele suntem oameni mult prea onești ca să ne înțelegem cu o haită de politicieni oligarhi care nu au alt ideal decât să se doboare unii pe alții, tocmai în asemenea clipe! Sunt dezgustată, atât de scârbită, încât îmi vine să plec! Dar nu am unde să mă duc! (…) Îmi e rușine mie pentru ei. (…) Vreau să-mi iubesc poporul, dar cum să-i iubesc când se poartă ca niște nelegiuiți?” (Jurnal de Război 1917 – 1918, ediție îngrijită de Lucian Boia).
Clădită spre generozitate și candoare, chiar și acolo unde nu s-ar cuveni uneori, Regina Maria este încercată și ea de sentimente care-i tulbură liniștea interioară: „Nu sunt fericită când nu mă simt iubitoare – iar azi nu sunt iubitoare, mă simt aspră și lipsită de simpatie, îmi plâng de milă, stare de spirit stupidă și care nu te duce cu nici un chip la fericire”.

Parcurgând jurnalul Reginei, găsesc trăsături ale românilor care nu s-au schimbat de-a lungul celor o sută de ani, și care, probabil, vor rămâne în alcătuirea nației noastre încă mult timp. „Am plantat peste tot o mulțime de legume, destule cât să-și poată face provizii pentru la iarnă, lucru despre care întreb întotdeauna cu teamă, fiindcă românii mei nu prea se pricep să pună ceva deoparte pentru ziua de mâine”, descrie Regina o vizită făcută la Frumoasa, unde Dr. Staicovici, medic oftalmolog, reușise să pună pe picioare un „loc nenorocit”.

La începutul verii lui 1917, aliații noștri ruși, cei în care ne pusesem toată nădejdea, dădeau semne deloc pozitive în lupta cu inamicul german. „Acum situația noastră e mult mai gravă, fiindcă tocmai aliatul nostru, Rusia, ne pricinuiește mai multă disperare decât dușmanul însuși. (…) Vai, prietenii noștri ruși, ca de obicei nu-și apără pozițiile, ci se tot retrag, în timp ce regimentele noastre viteze sunt mai presus de orice laudă. (…) Partea problematică o reprezintă rușii. Carol declară că a ajuns la concluzia că un știu să se lupte, fiindcă de fiecare dată când intră în bătălie, deși nu își apără pozițiile, suferă pierderi enorme”. (Jurnal de Război 1917 – 1918, ediție îngrijită de Lucian Boia).

Răniții din spitalele improvizate beneficiau de același tratament din partea Reginei. Nu conta că era prieten sau dușman al țării. De pildă, în jurnalul său, Regina Maria povestește despre discuțiile pe care le purta cu un prizonier german, pictor din Munchen, grav rănit la mâna dreaptă: „E prietenos, avem discuții lungi despre tot felul de lucruri, despre Munchen și pictorii de acolo, despre absurditatea războiului, despre frumusețea României și amabilitatea românilor. Îl interesează foarte tare oamenii noștri din punct de vedere artistic. Mi-a făcut o sinceră plăcere discuția cu el, am uitat cu totul că suntem dușmani”.
Ziua împlinirii vârstei de 52 de ani a Regelui Ferdinand este consemnată în filele jurnalului, drept una simplă, care îi găsește însă mai fericiți decât în urmă cu un an, când Regele a fost pus în situația cumplită de a declara război țării natale: „A 52-a aniversare a lui Nando – i-am dat o sticlă de parfum și un bol cu săpun – cadouri de război! Și totuși, azi suntem mai fericiți, în ciuda dezastrelor, decât anul trecut, când trebuia luat marele pas, iar hotărârea aproape că i-a frânt inima. (…) Iar acum, după aproape un an, țara noastră e mai mică, în loc să fie mai mare! Dar legătura dintre noi și popor e puternică și adevărată”.

În vreme de război, soldații trebuiau conduși de oameni curajoși și puternici. Un astfel de om era generalul Averescu, pe care Balif – apropiat al Reginei, îl laudă pentru comportamentul său: „E mereu alături de trupe, se ocupă personal de tot, e calm, curajos, nu dă înapoi din fața nici unei primejdii. Soldații îl adoră”. Chiar dacă lucrurile stăteau așa, Averescu este nedreptățit și tratat cu neîncredere de Cartierul General, care îl întoarce pe Rege, utilizând orice prilej, împotriva lui: „Am avut o discuție lungă cu Averescu în camera mea. Suferă enorm din cauză că e în continuare tratat cu neîncredere. Îl tratează de parcă ar fi un om primejdios, care nu muncește decât pentru propriile interese – mi-a părut rău pentru el, trudește din greu, își păstrează armata în stare excelentă, se străduiește în toate părțile, e adorat de soldați și ofițeri, dar Cartierul General îl supără și îl înjosește, îl întoarce pe rege împotriva lui cu orice ocazie, ceea ce îl exasperează enorm pe Averescu și îl amărăște. Mi se pare că e tare păcat”. ( Jurnal de Război 1917 – 1918, ediție îngrijită de Lucian Boia). Mai târziu, pe la începutul anului 1918, însăși Regina avea să constate amar, când după demisia guvernului Brătianu, Averescu, la cererea Regelui, formează un nou cabinet și optează pentru încheierea păcii „dezonorante”: „cu Averescu a venit sfârșitul visului, sfârșitul oricărei speranțe…sfârșitul vieții noastre ca țară liberă”.

Decorând o companie din „Vânătorii de Munte”, Regina Maria descrie cu emoție empatia dintre ea și soldații care apărau cu eroism ceea ce mai rămăsese de apărat, împărtășeau împreună dorul de locurile dragi, dorul de ceea ce fusese până mai ieri țara lor: „ (…) dragii mei soldați curajoși! Cu caschetele pe cap și fețele arse de soare, îmi era drag să mă uit la ei, fiindcă îmi zâmbeau pe rând cu mare bucurie, spunându-mi fiecare de unde vine – pronunțau numele unui loc drag, iar ochii noștri se înțelegeau în dorul nostru comun – dorul de locuri care nu mai sunt”.

Atât de utile în vremurile acelea grele și austere în ceea ce privește medicația, Crucea Roșie și societatea „Regina Maria”, erau oarecum în concurență. Ca și azi în spitalele din România, nici atunci, conflictele și geloziile nu au ocolit cele două instituții „salvatoare de vieți”, deși luptau pentru aceeași cauză: „Cei de la Crucea Roșie sunt oarecum indignați, se pare că spitalele mele „Regina Maria” le stau ca un ghimpe în coastă, fiindcă, fără să ne dăm seama, am uzurpat o parte din drepturile Crucii Roșii, care nu se pricepea la fel de bine ca noi să se facă acceptată de armată acolo, în linia întâi. (…) Eu sunt sufletul societății „Regina Maria”, iar cei care fac parte din ea muncesc cu un entuziasm deosebit, fiindcă îmi poartă numele. (…) Niciodată nu m-am amestecat îndeaproape în treburile Crucii Roșii, în parte și din vina mea, dar în mare parte din cauza lor – la Crucea Roșie întotdeauna erau certuri și de obicei era reprezentată de doamne cu care e greu să te înțelegi, or dacă vrei să muncești serios și cu sinceră plăcere trebuie să ai mână liberă. (…) Însă în țara aceasta gelozia domnește mai presus de toate. Trebuie să fiu prudentă și să evit pe cât posibil să rănesc sentimente” (Jurnal de Război 1917 – 1918, ediție îngrijită de Lucian Boia).

Noblețea obligă! Asta au demonstrat Ferdinand și Maria în primul război mondial. Suferința, moartea, piedicile politice, boala, nimic nu i-a clintit din credințele și îndatoririle lor. Au luptat chiar și împotriva simțămintelor lor. De multe ori, rațiunea a înăbușit vocea sângelui, doar pentru a face ceea ce era corect față de țară și față de popor. Și cu toate acestea, se găseau și voci nemulțumite, chiar printre apropiați, așa cum mărturisește Regina Maria: „Oamenii sunt foarte aspri cu regii și reginele, iar fiindcă noblesse oblige nici nu-și dau seama câtă răbdare avem toată viața, înăbușindu-ne dorințele și sentimentele – trăind pentru binele obștesc, dar mereu criticați și greșit înțeleși”.

Vizitele în spitale care se desfășurau ca un ritual, împărțind daruri răniților, citindu-le, unora spălându-le rănile, apoi obișnuitele audiențe, și câte altele din programul de fiecare zi al Reginei Maria, nu o împiedicau să scrie, oricât de obosită se găsea. Așa s-a născut volumul „Țara mea” – carte dedicată fiului cel mic, Mircea – ce va ajunge în America, urmând ca profitul să fie folosit pentru orfanii de Război din România.

Nici îngrijorările pentru copiii săi n-au ocolit-o pe Regină. Fiecare dintre ei a avut câte o suferință fizică, ba chiar Nicky a fost suspectat de tuberculoză galopantă, ceea ce a adus-o pe Regina Maria în pragul disperării, refuzând să creadă așa ceva, gândindu-se doar la lupta pe care o purtase în urmă cu un an, când îl pierdea pe mezinul Mircea. Teama de a trece din nou printr-o astfel de încercare o chinuia cumplit. Incertitudinea aceasta nu a durat mult, starea de sănătate a lui Nicky îmbunătățindu-se treptat.
Nunta de argint a suveranilor îi găsește după ani de încercări, de bucurii și suferințe „cei mai buni prieteni”: „ Azi eu și Nando, în ciuda nenorocirilor, sau tocmai mulțumită nenorocirilor, am devenit cei mai buni prieteni, suntem una cu țara, și țara e una cu noi”. Momentul acestei aniversări e, cumva, ultimul în care a domnit veselia, emoția, normalitatea. La ușa destinului României, bătea alarmant revoluția bolșevică. De acum, totul avea să ia o întorsătură dramatică. Se întrevedeau două situații: „pacea impusă” sau lupta până la capăt, care ar fi însemnat dezastru. În opinia Regelui Ferdinand, neacceptarea condițiilor adversarilor însemna „să ucidă țara cu totul”.

Regina Maria, neclintită în credințele sale, a încercat din răsputeri să-l convingă pe consortul său să nu accepte o astfel de pace: „Am folosit toată priceperea în vorbe pe care mi-a dat-o Dumnezeu ca să-l conving că orice e mai bine decât ca el însuși să primească o astfel de pace – mai bine suferința completă, capitularea, închisoarea, captivitatea, orice, numai să nu-și vadă numele sub un asemenea tratat (…) Dacă tot ne e dat să murim, să murim cu capul sus, fără să ne pângărim sufletele acceptând, fără să ne punem cu propia mână pecetea pe condamnarea la moarte”.

Adevărul războiului avea să-și afle căile lui, norocoase în cele din urmă, incerte atunci, dar Regina arde ca întotdeauna ca o flacără pentru patria cu care s-a identificat, iubindu-și, ca nimeni altcineva, poporul.

(material publicat în revista Banchetul)

Parteneri