Centenarul s-a întâmplat! A fost marcat, nu doar de românii care preţuiesc istoria şi pe cei care, cu propriul sânge, au scris-o. Anul dedicat Centenarului a fost prilejul cu care s-a vorbit şi s-a scris despre Regii întregirii, Maria şi Ferdinand. Şi, chiar dacă 2018 s-a încheiat, îi putem cinsti în continuare, în fiecare an, pe cei care au reunit, în mare parte, România. Astfel, în rândurile următoare voi face referire la “Jurnal de război 1918”, apărut la Editura Humanitas, ediţie îngrijită de Lucian Boia, care cuprinde intervalul martie – decembrie al anului respectiv, adunat de Regina Maria în jurnalele sale.

Anul 1918 a fost unul al incertitudinii şi speranţei, aşa cum îl transpune Regina Maria în jurnalul său. A fost anul în care a ieşit la iveală şi adevăratul caracter al unor oameni consideraţi prieteni, în care s-a văzut lipsa loialităţii şi onoarea inexistentă a multora dintre români: “Cred că cei mai mulţi dintre dragii mei români se află pe un plan foarte jos. Din fire sunt laşi în toate privinţele. Nu respectă nici Dumnezeu, nici rege – ţara lor e o idee vagă, atâta timp cât situaţia se poate exploata avantajos pentru afaceri sau interesul personal; dacă situaţia de acum nu le satisface apetitul, s-o schimbăm!”.

Pacea separată pe care România a fost nevoită să o accepte, şi care a înrobit-o, Regina Maria a renegat-o cu îndârjire. Pentru ea, semnarea tratatului echivala cu sentinţa la moarte: “Crima a fost înfăptuită! Am semnat că ne cedăm libertatea, nădejdile, bogăţiile, onoarea, visul. Suntem sclavi, suntem mutilaţi, ciopârţiţi, cu economia distrusă. Ah, brutele! Brute fără seamăn, băutoare de sânge. Cumplită va fi ziua pedepsei lor – li se vor ridica împotrivă înseşi măruntaiele pământului ca să le arunce în faţă crima comisă”.

Situaţia dureroasă în care se afla Regina deopotrivă cu ţara, nu a împiedicat-o să-şi continue vizitele în satele afectate de război, împărţind alimente şi haine, spălând ea însăşi copiii ţăranilor. În cimitirele unde-şi aveau eternitatea soldaţii căzuţi, şi unde “murmura” rugăciuni, Regina Maria a plantat floarea-soarelui şi anemone, rugându-i pe locuitori să se îngrijească de morminte în lipsa ei.

Paştele, petrecut la Coţofeneşti – refugiul în care domnea liniştea şi natura atenua rănile sufleteşti -, a găsit-o pe Regina Maria alături de soldaţi şi ţărani, la slujba din Vinerea Mare şi la cea de Înviere, “plină de farmec”, dar “tare lungă, singurul lucru pe care nu-l pot îndura nici răbdarea mea regală, nici picioarele mele regale”. Aceste constatări nu o împiedică pe regină să găsească în pitorescul mănăstirilor româneşti, liniştea după care râvnea în zbuciumul vieţii regale din acea perioadă. Interacţiunile cu călugării şi maicile lăcaşurilor de cult, constituiau un pansament sufletesc şi spiritual care-i aducea alinarea după care tânjea “Mama Răniţilor”, ea însăşi rănită în orgoliul responsabilităţii faţă de popor. Vizitarea bisericilor vechi era bucuria supremă pentru Regina Maria, protestantă, care la 26 martie 1926, de Buna Vestire, a devenit ortodoxă, în semn de preţuire (dacă mai era nevoie să dovedească acest lucru) pentru poporul său şi pentru copiii săi pe care-i botezase în acest spirit. Într-o ceremonie desfășurată la palat, ea s-a spovedit, a fost dezlegată de Patriarhul Miron Cristea și a fost primită în Biserica Ortodoxă Română.

Vestea uciderii Ţarului Nicolae II, împreună cu toată familia sa, de bolşevici, a tulburat-o pe Regina Maria, întrebându-se amar cum a fost posibil un aşa sfârşit pentru vărul său “ Nicky cel amabil şi blând, care până de curând era stăpân peste jumătate din Europa”. Amintirile legate de copilăria lor şi de legătura de sânge au fost “pomenite” prin parastasul pe care l-a organizat în speranţa ca “sufletul chinuit să-şi regăsească pacea”.

În plină incertitudine ce domina desfăşurarea lui 1918, Regina mai primeşte o lovitură dură, de astă dată din partea fiului cel mare Carol, în care îşi avea toată nădejdea. Dispariţia lui, urmare a căsătoriei cu Zizi Lambrino, “o adevărată vagaboandă mică”, provoacă noi răni şi motive pentru duşmani de a îngrădi puterea familiei regale. Totuşi, Regina încearcă să-şi găsească resorturile sufleteşti, îmbărbătându-se singură, spunându-şi că “pe pământ există şi mari binecuvântări: iubire, încredere şi speranţă”. Guvernul, prin vocea lui Marghiloman, cerea dezmoştenirea prinţului Carol şi regenţă pentru principele Nicolae. În cele din urmă “s-a hotărât ca regele să-l ţină pe fiul lui în arest sever 75 de zile, într-o mânăstire izolată, timp în care va fi tratat ca un prizonier şi complet separat de iubita lui”. La Horaiţa, unde îşi ispăşea “pedeapsa”, Carol, la insistenţele familiei regale, “acceptă să renunţe la fată până iese ţara din greutăţi, iar dacă atunci va mai vrea să renunţe la toate drepturile lui, să se căsătorească din nou cu ea, îl priveşte doar pe el şi o poate face onorabil, nu ca un fugar care-şi aruncă ţara într-o frământare primejdioasă”.

În plin val de frământări, Regina Maria, femeie frumoasă, conştientă de impactul farmecului personal asupra celorlaţi, constată, la aniversarea celor 43 de ani, că timpul se răsfrânge şi pe chipul său. Considera că frumuseţea făcea parte din îndatoririle sale de regină, şi îi era greu să accepte că încet-încet, cursul natural al vieţii îl va resimţi şi ea: “Îmbătrânesc, tare păcat. Mai am atâtea de făcut şi îmi pare rău fiindcă pe oricare dintre noi o părăseşte frumuseţea câte puţin, an de an, iar poporului îi plăcea să mă considere frumoasă, într-un fel era una dintre datoriile mele, singura de care nu sunt răspunzătoare – când voi ajunge de-a dreptul urâtă, vor crede, într-un fel, că e vina mea, deşi nu va fi, iar cea mai întristată de schimbare voi fi eu însămi; an după an trebuie să mă supun degradării frumuseţii mele. Niciodată n-am fost prea vanitoasă, dar m-am obişnuit de atâta vreme să fiu considerată drăguţă, încât, când nu voi mai fi aşa, mi se va părea că trăiesc în pielea altcuiva”.

Deşi, în toamna anului 1918, situaţia era incertă, încă dominată de temerea ca ţara să nu fie cuprinsă de bolşevism, Regina continua să spere la momentul izbânzii, dar, în acelaşi timp, deplângea duşmanul care va pierde: “ Dintotdeauna m-am gândit la ziua victoriei ca la o zi tristă, fiindcă victoria e obţinută întotdeauna din neajunsul cuiva. Îmi urăsc duşmanul când triumfă, nu când e învins; atunci mărturisesc că simt faţă de el o milă de neîndurat”.
La începutul lunii noiembrie, când Kaiserul Wilhelm şi prinţul moştenitor au abdicat, reintrăm în luptă alături de Aliaţii noştri, iar acest lucru aduce cu sine împlinirea “visului de aur” al României.
Într-un marş triumfal, la 1 decembrie 1918, Regele Ferdinand şi Regina Maria se întorc la Bucureşti, după doi ani de exil la Iaşi, aducând cu ei izbânda României Mari, pentru care se vărsase mult sânge, se îndurase multă suferinţă fizică şi sufletească.
“Toţi soldaţii erau aliniaţi de o parte şi de alta, mai întâi francezii, apoi englezii, apoi românii. (…) Oraşul pur şi simplu înnebunise. Mi se părea că până şi casele, străzile şi pietrele de pavaj strigau, aclamau, se bucurau împreună cu mulţimea”, descrie Regina în jurnalul său momentul întoarcerii victorioase.

Dincolo de “culegerea roadelor” de Regină care şi-a îndeplinit misiunea, sufletul mamei care-şi pierduse fiul trebuia să elibereze dorul pe care îl adunase în cei doi ani, departe de micul mormânt de la Cotroceni: “M-am întors la tine, Mircea, micuţul meu, după doi ani – eu, care fugisem, mamă cu inima frântă şi regină învinsă, m-am întors victorioasă, pare-se că, într-adevăr, sunt dintre cei care înving! Dar tu eşti mort, Mircea, micuţul meu, nici bucuria, nici durerea noastră nu te mai ating în niciun fel”.

Cu fiecare zi, Regina Maria încearcă să revină la obişnuinţele ei de dinaintea alungării, să revadă Bucureştiul care i se părea “mai mare, curat şi civilizat după Iaşiul cel mic, ponosit şi dărăpănat”, dar gripa spaniolă o loveşte când se aştepta mai puţin. Inamicul fără chip o ţintuieşte la pat mai bine de 20 de zile, timp în care trei apropiaţi ai săi mor din cauza aceleiaşi boli. Luptătoare din fire, “cu o constituţie de fier şi o inimă care îi umple pe doctori de bucurie şi uimire”, Regina învinge boala care a făcut numeroase victime în întreaga Europă, în acea perioadă.

Regina Maria, simbol al feminităţii şi al dorinţei de a lupta până la capăt, chiar şi atunci când izbânda pare imposibilă, a fost şi va rămâne o personalitate cum nu se întrevede a se mai naşte prea curând. Aş îndrăzni să spun chiar nu în acest veac pe care l-am început şi din care consumăm timpi fără anvergură. Puterea de sacrificiu este o calitate care în zilele noastre absentează din virtuţile înalţilor în stat. Manualele şcolare de istorie ar trebui să înceapă şi să sfârşească prin evocarea Regelui Ferdinand şi Reginei Maria, care au pus ţara mai presus de orice şi de oricine, chiar şi de sângele lor. Datorită lor am putut celebra Centenarul “Visului de Veacuri” al României.

(material pentru noul număr al revistei Banchetul, aflat sub tipar)