Lucrurile durabile se nasc din mărăcinii timpului, din împunsăturile gândului frumos al nemuririi. Așa s-a născut și Muzeul Pietrei din Sângeru – Prahova, așa se naște și Biserica din Livadă, închinată Maicii Domnului, ultima (sau poate nu!) oprire a acestui ansamblu care arată trăinicia neamului românesc, gândită și așezată de poetul Lucian Avramescu în satul natal, unde a respirat plângând prima oară, unde a râs de nenumărate ori, unde a iubit și iubește, unde s-a regăsit întotdeauna.

În urmă cu 10 ani, Livada nu exista. Era doar un teren arabil. Așa cum a făcut întotdeauna, înmulțind, extinzând, Lucian Avramescu a achiziționat acel teren, mărind astfel proprietatea cumpărată și răscumpărată de la rude, pe care apoi a înflorit-o, cum de altfel a înflorit toate locurile prin care a pășit el.

Cei trei mii de metri pătrați de pământ au devenit livadă. Au fost plantați meri, cireși, vișini, peri, gutui, pruni, caiși, piersici. Din păcate, cei din urmă – caișii și piersicii nu au fost să fie. Unii au fost rupți de vacile care completau până în urmă cu doi ani miniferma muzeului.

Astăzi, Livada a căpătat alt statut, și poate fi numită – fără rezerve – simbolic, Grădina Maicii Domnului. Biserica din piatră închinată prea îndureratei mame cerești, troița din piatră, proiectată de poetul Lucian Avramescu, pomii cu bogăția lor vegetativă, iarba, dealurile, liniștea, aerul, soarele, toate alcătuiesc colțul de rai pământesc.

„Fă rai, din ce ai”, e o zicere populară. Lucian Avramescu a făcut rai din ce a avut și din ce n-a avut. A făcut rai din sufletul lui, mai ales. Și l-a zidit în trupul acestui complex care se cheamă Muzeul Pietrei. A investit tot avutul material obținut prin munca lui de scriitor și jurnalist, dar mai presus de tot, s-a investit pe sine.

Pot fi suspectată de subiectivism, însă ca martor al trudei sale, aproape că nu reușesc să cuprind în cuvinte toată dăruirea lui. Recunosc, m-am și răzvrătit în sinea mea. „La ce folos atâta muncă, pentru ce atâta zbatere, dacă nu se poate bucura pe deplin?”, mi-am zis, certându-mă oarecum cu Dumnezeu. Și apoi am înțeles ceea ce știam deja. Ceea ce i-am spus și lui de multe ori. Lucian Avramescu n-a făcut, nu face pentru sine. El clădește pentru urmași, nu doar pentru aceia care-i poartă numele, ci pentru posteritatea toată.
Pe cât de zgârcit este cu el însuși, pe atât de darnic cu patria lui, căreia îi atașează un pilon solid, îi pune umărul său de piatră cu suflet, pe care să se sprijine generațiile care vin. De se vor găsi debusolate, mult prea tehnologizate sau dezrădăcinate, aici, la Muzeul Pietrei vor avea răgazul să mediteze, să-și regăsească trecutul, spiritul creator al poporului român și credința.

De curând, o doctoriță cu ochii de culoarea cerului, îmi spunea să nu-mi pierd speranța, că Dumnezeu face minuni. Așa este! Simt și văd, aproape zilnic, de mai bine de un an. De multe ori, când spunem minuni, ne așteptăm la lucruri extraordinare, grandioase, dar minunea înseamnă, uneori, minutul, secunda care face diferența între supraviețuire și tragedie.

Minune este și Biserica din Livadă, închipuită de poetul Lucian Avramescu, din străfundurile suferințelor lui. Gândită, proiectată pe hârtie, tradusă meșterilor în fiecare zi.

Fără puterea cuvintelor rostite, cu multe alte privațiuni, Lucian Avramescu dirijează încrezător zidirea acestei biserici, prelungire spre cer a sufletului său. Ochii săi verzi sunt mulțumiți, și uită să lăcrimeze de cele câte sunt de plâns. Se uită în jur și nu regretă nimic. Se felicită cu un zâmbet. Doar eu continui să mă întreb, era nevoie de atâta suferință?