Giorgiana Radu: Veșnicia unei licăriri

Mă-nchin la brad ca la icoană. În el stau agățate, ca niște candelabre, speranțele. Demult, în copilărie, mult mai sărac în podoabe, bradul nu purta griji și-nfiorări. Astăzi, deși aduce aceeași bucurie, așterne deopotrivă întrebări și temeri. Dar, cum clipa este cea care contează, las pe Iisus să se nască, steaua să răsară și florile dalbe să binecuvânteze pe fiecare.

Acasă, familia sunt laitmotivul acestei perioade. Fără de ele, sărbătorile devin reci și incomplete. Sunt atâtea familii disipate în lume, atâția copii fără de părinți și părinți abandonați de copii, atâta singurătate în mulțime, încât este inevitabilă întrebarea – cu ei ce se întâmplă, cum primesc sărbătoarea aceasta a bucuriei, Nașterea Domnului?

Pe unii, poate, îi luminează amintirile, pe alții îi ajută norocul, iar tristețea, inevitabil, îi copleșește pe mulți.

Distribuie prietenilor

Temându-mă de viitor, mă întorc în timp, în timpul acela sărac în podoabe, dar dominat de naivitatea vârstei, când necunoscutul nu te intimidează, ci mai degrabă funcționează ca un scut, unul împotriva a tot ceea ce te-ar putea îngenunchea.

Timpul copilăriei rămâne neclintit în schimbările la care suntem supuși în devenire. În fiecare an, de Crăciun, redescoperim, fie și pentru o clipă, cât veșnicia unei licăriri a bradului, copilul de ieri. Cel care se bucura de covrigii primiți – chiar dacă uscați de gerul neprietenos -, de banul câștigat colindând, cu prețul picioarelor înghețate.

Amintiri înmiresmate de cozonacii bunicii, proaspăt scoși din cuptor, din care nu aveam voie să gustăm până în ziua „cea mare”, pentru a ne putea împărtăși.

Cornulețele mamei, plămădite și înfășurate anevoios, cu umplutură de gem, la care cocea de dimineață până-n seară.

Toate trăirile de atunci se reactivează astăzi și parcă le parcurg mai intens decât în timpul acela. Poate că asta este menirea lor, a amintirilor, să accedem în universul de cândva, dezertând din viața de adult.

Nu mai sunt demult copil, îmi spune buletinul. Azi, îmi permit să nu-l iau în seamă. Stau neclintită lângă brad. Îi adulmec mirosul proaspăt de cetină, privesc globurile argintii și neastâmpărul luminițelor multicolore. Bradul adună în el viața de ieri și de azi. Pe crengi îi atârnă speranța celei de mâine. Şi de aceea îmi permit impietatea de a-i atribui calitatea de a substitui o icoană, măcar acum, în această iarnă.
Crăciun cu bogății sufletești!