O doamnă din Lugoj, care se recomandă cu carte, aflată la o vârstă care nu mai e jună, îmi sugerează, printr-o epistolă electronică, să nu mă mai omor cu firea (e vorba de prestația mea cu pixul), că „e degeaba”. Nu vedeți, zice ea, că suntem „un popor de tembeli”? În dimineața de luni, trezindu-mă la Sângeru cu gândul la articolul pe care trebuia să-l trimit la București, deschid la orele 8 televizorul pe Antena 3, să văd, zic, ce-o mai fi pe la Împărăție. O fi căzut Guver¬nul, și-o fi rupt Băsescu vreo coastă, mă rog, știrile cele mai rapide sunt știrile rele. Aș! Prima știre care m-a obligat să mă iau cu mâinile de cap e că una, Oana Zăvoranu, care nu e nici academician, descoperitor al rețetei antifoame pe planetă, nici posesoare a unor calități paranormale, făcând-o unicat în univers, a leșinat într-un bar. Ştirea e reluată cu dezvoltări de la fața locului și imagini de arhivă. Bombă de presă bruiată la Sângeru de clopotul bisericii apropiate, care bate a mort. A mai murit unul astă-noapte. Cică din neamul lui Arvatu. Bătrân de vreo 50 de ani, șomer, cu vântul care-i șuiera a foame prin bătătură. Dumnezeu să-l hodinească în liniște!
Mă las păgubaș cu „tembelizorul”. E o vorbă dragă a doctorului Bucur, fost director al Spitalului Floreasca și una din căpățânile enciclopedice din România. Dacă tembelismul nostru este real, apoi la desăvârșirea lui contribuie din plin această sculă „educativă” pe care o găsești în orice casă, rulând neîntrerupt pe programe cu „noră și soacră”, cu șotiile făcute de iubita unui confecționer de chiloți, cu… Majoritatea – abulică, anesteziată, subnutrită – rămâne absentă la subiectele grave ale națiunii și-și păcălește foamea înghițind cele mai imbecile producții de gang, abundente din păcate chiar și în televiziunile pretinse cu ștaif. Destul însă. De ce-mi scrie doamna aceea că suntem tembeli? Suntem, într-adevăr, poporul cu cea mai scăzută medie de viață din Europa, păstorim o agricultură care dă cei mai piperniciți cartofi, ca medie a recoltei pe hectar dăm cel mai puțin porumb și numărul de vaci a scăzut de la 7 milioane, în ’89 la 1,5 milioane azi, dar să fim și tembeli? Avem cele mai mici pensii, cele mai prăpădite salarii și cele mai anemice pusee de revolta. Dar să fim, în contrapondere, bătând toate clasamentele, cei mai tembeli dintre tembelii lumii? Cum de am ajuns aici?

Emil Cioran, pe care-l citeam cu nesaț în tinerețe, mi-a sădit in suflet niște otrăvuri. Le-am înghițit doar ca delicii de stil și splendori ale unei minți gânditoare atinse de nuiaua geniului. Spunea Cioran multe rele despre poporul lui, pe care-l detesta, iubindu-l. Că suntem incapabili de orice gest eroic, scopiți care va să zică de orice avânt vitejesc, că n-am dus niciodată un război de cucerire, că mereu ne-am lăsat călăriți, Chiar și absurdul este îngăduit popoarelor mari în substanța firii lor. Adică, să declari război și să ocupi într-o noapte Moscova sau Casa Albă, cu o armată în izmene! Noi nu suntem capabili nici de gesturi deplasate. Noi… și tot așa. Nu l-am prea luat în serios pe Cioran. Azi mi-l traduce, într-o formă mai accesibilă, o doamnă din Lugoj, care se declară încântată de scrisul meu, dar mă atenționează că e degeaba. Românul, și nu Băsescu, poartă vina blestemului de azi. Băsescu, și Udrea, și toată liota de șmecheri și profitori nerușinați, care ne-au adus în stadiul de țară în curs de dispariție, sunt produsele neputinței și lașității naționale. E Băsescu vinovat că e șmecher și profitor și râde cu gura până la urechi de proști? Este, dar mai vinovat decât el sunt proștii care-l țin acolo. Iar unii dintre proști au și câte două universități absolvite.

Eram, zilele trecute, într-o casă de țărani. El și ea, bătrâni și bol-navi. O noră cu un plod de șase luni. Un fiu plecat în căutare de lucru, dar cu slabe speranțe să aibă succes. Pe soba de cărămida, cu o plită caldă, „că ăla mic e răcit“, stă, pe firida centrală, o cană cu portretul imprimat al lui Băsescu, din campania electorală. Sunteți cu Băsescu? – întreb femeia. Nu suntem, maică, cu nimeni, păcatele noastre. Mă privește temător și schimb subiectul. Cât pleacă să caute o râșniță pe care intenționam s-o cumpăr pentru Muzeul Pietrei, la care nu contenesc să asud, discut cu cel care m-a adus aici. Am fost un fraier, zice el. Eu n-am prins nimic. S-au dat și pilote, unii au pufoaice, s-au dat și bani. Eram la pădure și au apucat doar ăi de pe uliță. Păi, e drept? Să ia doar unii? Să înțeleg că data viitoare nu mai ratezi! Nu, zice omul cu năduf. Păi, dacă iei plocoane electorale de la Băsescu, trebuie să-l votezi, pe el și pe ai lui. Iar el, conform Constituției, nu mai poate candida! Mai dă-o în mă-sa și de Constituție, că nu moare de grija mea, și nici eu de grija ei. Îl votez și de două ori dacă dă ceva, ce dacă nu mai are voie?

Suntem, zice frate-meu Marian, grafician cu un desag de premii internaționale și cu o leafa de 450 de lei noi, ca director de cămin cultural, bibliotecar și, pesemne, femeie de serviciu în aceeași insti-tuție, ca ăia din Afganistan care au comis asasinatele oribile de la sediul ONU. Același nivel de cultură și civilizație. Te înșeli, am zis, citându-l iar pe Cioran. Primitivismul criminal al afganilor pleca de la fanatismul religios. Noi n-avem niciun fanatism. Noi suntem mioritici și, unii dintre noi, ca Băsescu, șnapani și șmecheri. Șmecheria, ca însușire supremă în România, exersată de tineri în baruri și cartiere, e tot ce amendează lentoarea națională, consistența noastră de balegă moale.
Unii, de prin Europa, jenându-se pesemne, punând în logica demonstrației marile scăfârlii pe care le-am produs, nu ne cred tembeli. Încep să ne creadă însă un neam de nimic. Pare măgulitor.

(Lucian Avramescu, 4 aprilie 2011, din volumul „Ciorne”)