Ba da, am răspuns aproape mecanic. Și de ce ți-e dor mai mult, de teatru, de operă, de plimbările în Cișmigiu? Mă chestiona, azi, într-o zi mai relaxată, profesorul de țară, pensionar al școlii, dar activ în cârcoteli politice de când îl știu, la Sângeru. I-ar da afară mereu pe toți, de la președinte până la ultimul directoraș de agenții ale statului, ocupate cu păpatul banilor. Și asta, cu datul afară, e din vremea lui Iliescu, a trecut prin Constantinescu, s-a inflamat rău în vremurile duble ale lui Băsescu și acum e pe cale să se aprindă iar, la Johannis. N-a plăcut pe nimeni și, de cele mai multe ori, i-am ținut isonul. A venit să-și bea cu mine cafeaua. Ce i-a venit să-mi pună o întrebare așa blândă, despre cum mi-e mie dor – dacă-mi e! – de București. Nu mi-e dor de nimic din astea. Mi-e dor de târgul de vechituri unde se vând cărți, biblioteci întregi, pe degeaba. De acolo am cumpărat două pendule vechi, austriece, cu încrustări ciudate pe cutie, o icoană pe lemn ruptă în două, pe care am lipit-o acasă, din acest motiv n-o cumpăra nimeni și o ladă țărănească de zestre, frumoasă ca o bijuterie antică. Mi-am mai cumpărat câteva mii de cărți, fiindcă bibliotecile vechi le-am lăsat copiilor mei bucureșteni. Acolo îl întâlneam, duminica, pe profesorul Eduard Apetrei, pasionat de artă și de lucruri vechi care au semnificații în ereditatea noastră culturală. Umbla singur prin târgul care se afla în sectorul 2, la ieșirea spre Pantalimon, între niște terenuri de futbol, și marginea de blocuri a cartierului. Primarul Onțanu l-a desființat între timp, găsindu-l nepotrivit cu alura occidentalâ pe care se lăuda c-o imprimă sectorului. Înțeleg că primarul e pe drumul spre pârnaie acum, nu din motive de târguri de vechituri, anemice în pretențiile lui financiare, ci din altele, mai stilate. În târgul ăla, cea mai avantajoasă afacere pentru un iubitor de cărți era scoaterea la vânzare, uneori din camioane, a unor biblioteci care, cândva, făcuseră fala unor case. Erau vândute pe nimic, ca hainele purtate, chiar mai cu dispreț. Cumpărau puțini, iar prețul unei cărți de valoare, din ediții de lux, cobora la 0,5 lei. Am găsit, dacă iau mai multe, zece cărți la leu, iar unul, la spartul târgului, a găsit prea constisitor să le mai transporte acasă, abandonându-le măturilor primăriei. Comerțul cu cărți, păgubos, însoțește și-n târgul de la Ploiești, negustoria de cuie, piulițe, haine uzate, încălțări scâlciate, gramofoane fără pâlnie, picupuri care nu mai au întrebuințare, păpuși fără o mână, zdrențe. E o lume săracă și veselă, refugiată într-o iluzie de negustorie. Marile magazine i-au refuzat ca proprietari, iar acum nu-i acceptă nici în calitatea comună de cumpărători. Târgul săptămânal de vechituri face parte dintr-o iluzie și tămăduiește social neputințe. Desființându-l din București sau gonindu-l în cine știe ce spațiu de betoane unde negustorul care-și întindea marfa pe un ziar așezat în țărână nu plătea nimic, l-a desființat și pe el. Ca – nu-i așa?! – comersant. Păi cum să plătească primăriei o taxă mai mare decât cei cinci lei pe care îi lua după o zi de joacă de-a negustoria? Au desființat, procopsiții noștri edili, nu comerțul sărăciei, ci au omorât o ultimă iluzie a capitalismului primitiv.
De operă mi-e dor. Ultima oară, ajuns la București, mi-am dus copila și consoarta la o reprezentație a operei pe care o știam. Mergând la teatru am avut ghinionul, păcălit de o reclamă și de un nume sonor de pe afiș, să asist la o porcărie în care dezbrăcarea în pielea goală a actorilor a devenit ceea ce ține vânzările în picioare, la concurență cu barurile cu striptis. Sigur că mi-e dor de studentiile mele bucureștene, de străzi și adrese, de perdele sub care am învățat alfabetul candorii. Trec pe lângă atelierul de pictură al lui Șerfi, de care mă leagă o viață, o altă viață parcă. La subsol era atelierul de sculptură al sasului Ingo Glass și cuptorul lui ceramic. Azi e cel mai mare artist plastic al Germaniei. Mă trimiteau să le cumpăr vin și eu, puști, căscam gura la dialogul clasicilor în viață ai literaturii și la atâția artiști și cărturari monumentali pe care mi-i amintesc strivind lacrimi în colțul ochilor. Cum să nu-mi fie dor de București? Mi-e! Dar în felul meu.

(Lucian Avramescu, 7 mai 2016)