– Sunteți, doamnă Adina Popescu, actriță de comedie iubită. Publicul vă știe ca una din frumoasele scenei și filmului. De obicei actrițele de comedie sunt urâte, au o defecțiune de fizionomie, sunt supraponderale ca regretata Draga Olteanu Matei. Iată o întrebare ca la comedie: De ce nu sunteți urâtă?
– Întâi, nu toate actrițele de comedie sunt urâte, supraponderale etc. Sunt multe frumoase, chiar foarte frumoase, vezi Rodica Popescu Bitănescu sau regretatele Vasilica Tastaman, Stela Popescu și am multe exemple. Și apoi, nu cred că vrei să joc ”scena modestiei” sau să te impresionez cu un ”Malvolio” feminin! Sunt cum sunt și să nu crezi că n-am avut și eu nemulțumiri privind fizicul meu. Cred că orice om are. Unii exagerează și încep să-și ciopârțească fața crezând că doctorii esteticieni pot concura cu natura, cu Dumnezeu. Greșit! Armonia lăsată de gene este perfectă! În liceu, aveam colege frumoase, elegante, aranjate și li se scurgeau ochii băieților după ele. Despre mine spuneau că sunt ”dulce” și sufeream enorm. Abia mai târziu, am simțit avantajele acestui adjectiv.
– Ați jucat numeroase roluri, însă mulți vă identifică din filmul „Nea Mărin Miliardar”, în care erați camerista frumoasă și buclucașă, ce schimba valizele, cea cu praz și cea cu bani, sau camerista cu trupul de balerină și fustă mini care-i făcea ochi dulci miliardarului. Rolul acela secundar pare rol principal în multe episoade!
– Ei, asta e ironia meseriei ăsteia. Sunt mulți actori care ca și mine, s-au ”ștampilat” cum zic eu, cu câte un personaj. Câte roluri a făcut Amza Pelea, zeci, sute și a fost marcat de ”Nea Marin” sau Geo Visu, cu al său ”State”. 
Filmul lui Nicolaescu, mi se pare că e singura lui comedie, este cel mai vizionat film românesc din ultimii 40 de ani! S-au marcat de curând împlinirea acestor ani, de către presă și televiziuni. Eu am jucat cu mare, mare plăcere acest rol, care s-a remarcat ca un rol principal. În film, au jucat unii dintre cei mai mari actori ai vremii. Din păcate, la interviurile ocazionate de această aniversare, am participat numai trei. Atâția mai suntem în viață!! Apoi echipa pe care Nicolaescu și-o alegea cu mare atenție. L-aș menționa numai pe un mare operator, care era Nicolae Girardi. Am făcut două filme cu el ”Dragostea începe vineri”, filmul meu de debut și ”Nea Marin”. Era renumit în portrete de actrițe.
– Când ați decis că actoria vă e menirea?
– De când mă știu!!!! În copilărie, părinții mă trimiteau la țară, la bunicii mei, dinspre mama, împreuna cu doi veri cu care am copilărit. Ce mare, ce munte, nu erau bani pentru așa ceva. Dar poate că și satul își are farmecul lui. Acolo, improvizam cu cearșafurile bunicii, puse la uscat, o cortină, îi așezam pe cei doi veri pe scăunele și dădeam ”spectacole” de amploare cu câteva poezii pe care le știam la vârsta de 6-7 ani și cu multă improvizație. Le dădeam câte o scatoalcă să aplaude și mă simțeam cea mai mare actriță! Și mi-am continuat drumul, unde nu am fost cea mai mare, dar mi-am făcut treaba bine și cred ca voi lăsa ceva în urma mea!
Însă, decizia finala în alegerea acestei meserii, am luat-o fără dubii, când eram în clasele primare 8-9-10 ani. Cum? Mama mea, care era cântăreață de muzică clasică și luase ore temeinice de canto, nu și-a găsit loc la operă și operetă pentru că de fiecare dată când lua audiția era respinsă din cauza dosarului prost! Atunci, artiștii, talentele se împărțeau în ”dosar prost” și ”origine sănătoasă”. ”Așa era vremile” vorba Gabrielei Adameșteanu. După multe încercări a ”eșuat” în corul teatrului ”CFR Giulești”. Un cor bun, care a avut multe succese. Pentru că nu avea cu cine să mă lase, mă lua cu ea la repetiții și mă plasa la balconul teatrului când pe scenă erau spectacole. Am văzut de zeci de ori, tot repertoriul de atunci, vorbesc de anii 57-60. Teatrul Giulești era un teatru prestigios, erau piese montate de Dinu Cernescu, Horea Popescu și jucat de mari actori Colea Răutu, Dana Comnea etc. Eu știam toate replicile, mișcările și firește greșelile, știam tot ce se petrece pe scenă. Ani întregi, când mama avea repetiții cu corul, eu m-am contaminat cu microbul ăsta sublim, care este teatrul! Apoi, în liceu am avut o trupă de teatru, condusă de un profesor de română care făcuse câțiva ani de teatru și care era și el împătimit ca și noi de minunea care ni se întâmpla. Am participat la festivaluri școlare și eu am luat chiar premiul I pe țară, pe care mi l-a înmânat șeful juriului, Ion Lucian, cu care mai târziu am fost colegă la ”Teatrul de Comedie”.
– Ați avut niște repere, mari actori care vă inspirau? Cum ați pornit în această călătorie? Sunteți piteșteancă sau acolo ați jucat întâi?
– Nu, nu am avut idoli! Eu am fost eu de la începuturile carierei și până am ieșit la pensie! Dar, părinții mei, și ei iubitori de teatru, de operă, de concerte, m-au dus tot timpul la aceste spectacole, de pe la trei ani. Niciodată n-am scos un sunet, încremeneam în locul de la balcon, pe care ni-l permiteam în sărăcia noastră! Am văzut de la ”Cucurigu” cei mai mari actori sau cântăreți, soliști de operă sau mari instrumentaliști și dirijori și asta m-a ”corupt” la frumos, la perfecțiune. Aș face o mică paranteză și aș spune că observ acum cum părinții renunță cu ușurință la a-i îndruma pe copii spre cultura adevărată. Acum ei învață copiii să tânjească după Maldive, după ”Never Sea” etc. Nu li se spune că a ieșit o carte ”best seller” sau s-a montat o operă originală cu un mare cântăreț sau la Național joacă marele actor X. Din păcate acești copii vor tânji perpetuu după ”Maldive”!
– Aveți un râs luminos care nu v-a părăsit decât rar. E rolul Adinei care o joacă pe Adina, știind că o prinde, sau așa sunteți de fel? O leoaică plină de optimism?
– Nu știu ce să zic….Tot insist pe treaba asta, eu sunt eu! Nu mă prefac, nu mă maimuțăresc, nu joc nici un rol în viață. Mă mulțumesc cu scena și slavă Domnului, am jucat destul. 
Cred ca m-a înzestrat Domnul cu o energie pozitivă, care se vede de la distanță, care molipsește și binedispuse pe cei din jur. Da, sunt o optimistă incurabilă! Nu concep să mă doboare ceva sau să cedez la primul hop! Am teoria că orice problemă își are rezolvarea ei. Au existat firește și probleme insurmontabile și am cedat, căci cu imposibilul nu poți lupta!
– Puteți spune care a fost cea mai frumoasă zi din viața dumneavoastră?
– De fapt au fost două. Prima, a fost când am intrat la IATC – a doua oară din 277 de fete, pe 8 locuri. Nu cunoșteam nici portarul, nu am făcut pregătire cu absolut nimeni. Am fost așa cum am mai spus, eu! Am învățat niște poezii și o povestire și am luat 10 la probele practice. Din păcate, am feștelit-o la română unde mă pregătisem cu tata, care făcuse în paralel dreptul și literele. Și știa o română…… Și eu știam la fel! Dar, subiectele erau concepute de un mare profesor, Ion Toboșaru, profesor de estetică și care concepuse subiectele mai filozofic, chestie combinată cu emoția, m-a depășit. Și deși aveam 10 până atunci am alunecat puțin mai jos și am intrat a doua oară. Ce am mai suferit. Dar intrasem la teatru! În anii care au urmat, am avut tot timpul 10 la actorie. Frumos nu?
Cea de-a doua zi cea mai frumoasă din existența mea de 73 de ani, a fost când soțul meu m-a cerut de nevastă. Ne știam de mult, am fost și colegi la școala de muzică, apoi el era la Conservator, eu la Teatru și cei de acolo făceau muzici pentru producțiile noastre, ne făceam ochi dulci, dar cam atât. Ne-am reîntâlnit la ziua Ilenei Popovici, sâmbătă, iar marți mi-a spus ”mărita-te cu mine”. Felul lui de a mă cere mi s-a părut atât de frust, încât, după un oarecare răgaz, am acceptat. Am stat împreună 38 de ani. Dar despre asta, voi vorbi mai încolo!
– În cariera dumneavoastră, predominante au fost rolurile de comedie. Au rimat mai bine cu personalitatea Adinei Popescu sau a cântărit dorința de a binedispune oamenii?
– O, nu! Am fizic de comediană, însă am jucat mult și dramă și tragedie. Îmi place mult! De altfel, mi-am dat examenul de stat cu Ioana D’Arc, din „Ciocârlia” de Anouilh. Iar ultima piesă pe care am jucat-o la “Comedie” a fost splendida dramă “Transport de femei”. Am jucat enorm în viața mea, în teatru, în film, la TV. Și am făcut mult radio la microfon. Făceam piesă după piesă la TV cu mari regizori, Nicolae Motric, Letiția Popa, Cornel Popa, Petre Sava Băleanu. Și mari actori. De la toți am învățat câte ceva. Multe!
– Mi-ați spus că, din 2016, de când s-a stins soțul dumneavoastră, nu ați mai urcat pe scenă. Nu ați mai putut. Totuși, vi se face dor vreodată sau e un capitol pe care ați pus lacăt definitiv?
– Da, ți-am spus o mare taină de-a mea. În primii ani de după dispariție, deși jucam într-un spectacol la “Metropolis” mi-a fost imposibil sa mă concentrez pe altceva, decât pe durerea mea! Scena are un miros al ei, mirific, de lemn, de clei, de praf. Acest miros, care toată viața m-a aromit, acum îmi făcea rău! Da rău de tot! Apoi, după vreo trei ani, când în sfârșit am acceptat că el nu va mai veni, deși tot timpul am așteptat să aud cheile în ușă, mi-aș fi găsit un sprijin în ceea ce știu cel mai bine să fac: să joc!
Acum, după cinci ani de la “plecarea” lui aș juca despovărându-mă de experiența pe care o am și mai ales de energia care stă să dea pe dinafară! Dar….se întâmplă ce se întâmplă și mă gândesc câți actori explodează de talent, de mijloace acumulate, de energie și nu-și găsesc locul pe niciunde. Eu însă, nu prea am concurență pe vârsta mea și atunci, am o premoniție, că mai am de spus ceva, o replică, un cuvânt, o silabă, să nu mor fără să cânt “cântecul de lebădă”! Sper!
– Știu că una din marile dumnevoastră bucurii este lectura. Ce altceva vă mai face fericită, mai ales acum, în context pandemic?
– Îmi place enorm să citesc. Acum am și șansa că se traduc cărți bune și am dat în patima cumpăratului, spre disperarea pensiei mele! Sunt și într-un grup în care “plimbam” cărțile de la una la alta. E mai avantajos, dar e splendid să te pierzi în librărie, în mirosul ăla specific, să răsfoiești și să te pierzi în lumea cărților.
Apoi, îmi place baletul! În ciuda faptului că mama a fost mezosoprană, am trăit în muzică de mică și m-am măritat cu un mare compozitor, poate cel mai mare din ultimii 50 de ani și 38 de ani, a fost în casa noastră numai muzică, îmi place la nebunie baletul. Mă fascinează că trebuie să spui o poveste cu corpul, cu inteligența gesturilor, cu starea pe care orice artist vizual trebuie să o aibă, îmi place, cum zic italienii “da morire”.
Și apoi, îmi place tot ce e frumos. Urăsc visceralul, vulgarul, grobianismul, facilul, mitocănia! Mă bucur de o floare, de o ninsoare deasă, de soare bineînțeles că doar sunt zodie de foc, de buna creștere a semenilor și de culoarea alb, culoarea mea preferată!
– Când spuneți copilărie, la ce vă gândiți?
– Copilăria, nu e amintirea mea forte! M-am născut și am crescut după război, cu vicisitudinile de atunci. Ai mei au fost dintre cei persecutați, că erau foști și am dus-o greu de tot. Nu vreau să dau explicații pe tema asta, mă scârbesc cei care se vaită în văzul lumii, adică la TV. Că au fost ostracizați și pozează în victime.
Într-un cuvânt, n-am avut o copilărie fericită. Ai mei, încercau să completeze diferența dintre mine și colegii mei de la școala de muzică, unde erau copii din familii avute. Țin minte victoria tatălui meu, când a venit cu un tub de „calciu sandoz” pentru mine. Gata, nu mai vreau să vorbesc despre asta!
– Talentul și experiența vă permit să dați și sfaturi. Ce le transmiteți actorilor debutanți?
– Draga mea, eu nu obișnuiesc să dau sfaturi nimănui! Dar fiind vorba de actori, care chiar dacă sunt tineri sunt colegi cu mine, aș îndrăzni să le spun să joace mult! Eu consider vârsta și experiența ca un mare dar al vârstei a treia, aș spune actul trei al vieții. E preaplinul de care am vorbit. Am întâlnit actori avizi chiar de un sfat, dar sunt puțini cei care ascultă, cum ar fi „la bătrâni”. Însă, esențial în meseria de actor este să acumulezi mijloace scenice cât mai multe! Cum spunea cineva „să te găsească marele rol pregătit”!
E poate un vis, dar toți ies din școală cu vise!! De abia când te trezești într-o masă de actori, la casting, din care doar unul ia un rol, când ești fericit că ai o replică la teatrul cutare și vreo patru la alt teatru. Când prinzi un rol într-un serial TV și ai bani și ești într-un mediu artistic și se termină și a doua zi te întrebi de ce azi nu mai ai filmare, depresia, dezamăgirea te dărâmă treptat!!
Categoric, condițiile sunt altele decât au fost ale noastre, ăștia bătrâni. S-au făcut prea multe facultăți de teatru și actorii nu pot fi asimilați la terminarea lor. Apoi legea strâmbă în care actorii stau până la pensie pe un post în teatrele de stat, uneori nejucând cu lunile sau chiar cu anii, iar leafa merge. Unde s-a mai pomenit, într-o economie care se vrea de piață să existe oameni, care să ia leafa fără să facă nimic? Unde e concurența? Unde e emulația? Nu e drept! Eu personal nu întrezăresc mari speranțe, dar asta ține de cei care se fac că conduc arta!
– M-aș întoarce la căsnicia dumneavoastră cu compozitorul Adrian Enescu. Povesteați o întâmplare care arăta cât de mare era pasiunea lui pentru muzică. Plecase în America unde a avut un contract sau mai multe pentru muzică de film, cea care i-a adus în primul rând celebritatea. Tot ce a câștigat a dat pe sintetizatoare, microfoane și alte electronice, că aveați în casă mai mult decât Electrecordul. Așteptarea dumneavoastră de a vă aduce ceva a fost în zadar. „Cum omule, nici măcar un parfum?”. Ați fost vreodată geloasă pe această „iubire” a compozitorului?
– Adrian a amintit în cele câteva interviuri pe care le-a dat, că marea lui „iubire” a fost MUZICA. O „iubită” care l-a chinuit toată viața. Nu-ți pot povesti o întâmplare în cei 38 de ani cât am fost împreună. Îți povestesc zile și nopți nedormite, frământările pe care le avea când ceva nu-i ieșea, când ștergea tot ce muncise și o lua de la capăt. Cei care au lucrat cu el știu cât era de exigent, de perfecționist, de profesionist! Eu, am fost toată viața, primul lui auditor. Nu scria o notă fără să-mi ceară sfatul. Vorbeam aceeași limbă, eu am studii muzicale, dar genialitatea lui mă copleșea. Scria ce vroia, când vroia, cum vroia. Era enciclopedie muzicală, știa partituri pe dinafară. Când pregătea ceva, un film, o piesă de teatru, una dintre cele 27 de piese pop, nu se putea vorbi cu el. Era frământat, nervos, îi umblau, cum ziceam, notele prin cap. Dar, din toate aceste frământări ieșeau capodopere!!
Deși a avut și critici nefavorabile, talentul lui special a fost îndeobște super apreciat. Regizorii care îl solicitau, mergeau cum se zice „la sigur”. Prietenul lui, dintotdeauna, Mircea Veroiu, care a făcut muzica tuturor filmelor lui cu Adrian, îi spunea: ”Bătrânele, ia tu scenariul, și adu-mi muzica, nu e nevoie să ne sfătuim că știi tu mai bine ce să faci.” Și apoi începea travaliul, dar absolut întotdeauna muzica susținea filmul, îl completa, era „de bază”!
– Cuplurile artistice nu prea durează. Cum ați reușit să rămâneți împreună, până la capăt?
– Nu cred că e o regulă, pentru cuplurile de artiști. Sigur, un artist, oricare ar fi el, este un om dintr-o categorie aleasă și ideal ar fi să se însoțească cu o persoană care să înțeleagă straturile celeste, din care este „pogorât”. Nu e ușor și de multe ori, unul din cei doi pleacă nedumerit. Nici aici nu pot să dau sfaturi. Viața e făcută din „întâlniri”. Dacă ai bafta să întâlnești persoana cu care să te înțelegi din priviri, să-ți înțeleagă tăcerile și să le respecte, treaba merge mai departe. Răspunsul șablon ar fi „un artist e și el om”. Nu cred, eu am stat 38 de ani lângă un supraom! Niciodată nu l-am trimis să cumpere lapte sau pâine, să coboare din lumea lui, să devină pauper! Cum ar fi putut să reintre în bula lui de talent! Am făcut eu totul dar nu-mi pare rău. Am conștientizat că treaba lui este supraomenească și pentru asta trebuia menajat! Din păcate, a plecat prea devreme! Mai avea multe de făcut. Am stat împreună într-o rezervă de spital și am putut să ne spunem lucruri de sfârșit de viață. Mă copleșea cu câte idei avea, ce capodopere gândea. Dar…..Simțea sfârșitul, cum probabil li se întâmplă multora și atunci a telefonat unor persoane foarte apropiate spunându-le „aveți grijă de Adina”. Așa a socotit el să mulțumească Domnului pentru „întâlnirea” noastră.
– Și, pentru că am vorbit despre râsul dumneavostră care este luminos și inteligent, fiindcă există și râs prostesc, v-aș duce într-o zonă în care eu și nu doar eu, v-am văzut lăcrimând. Erați la Sângeru, la Muzeul Pietrei, invitată pentru un moment omagial dedicat lui Adrian Enescu. Poetul gazdă, Lucian Avramescu, cel care v-a pășit de multe ori pragul apartamentului din Magheru, prieten deci, a fost rugat – era vremea când vorbea – să recite ”Bună seara, iubito”, pe care soțul dumneavoastră a clădit ”cântecul secolului”. Poetul a spus – să recite actrița Adina Popescu. Și ați spus acea poezie de a înțepenit auditoriul de emoție, iar valul de aplauze care a izbucnit a făcut ca unii să nu vadă lacrimile de pe chipul actriței care nu mai era de comedie. Când plâng actorii doamnă Adina Popescu?
– Giorgiana, ce a fost atunci la voi, a fost mirific!! Locul are o energie aparte, oamenii păreau pătrunși de o stare superioară, ochișorii copiilor îmbrăcați în costume populare, care căutau din ochi răspunsuri. Versurile marelui poet Lucian Avramescu, totul se traduce prin răscolitor! O capră fătase cu o noapte înainte un iezișor minunat, iar Luciana, fetița voastră, nu lăsa pe nimeni să-l vadă. Îl ocrotea. N-am să uit niciodată întâlnirea noastră de atunci! Uite, de pilda în asemenea momente, actorilor le dau lacrimile!
Interviu consemnat de Giorgiana Radu, AMPress
