Dragul meu, bună seara după atâta și atâta timp de când nu ți-am mai scris! Sunt vremuri tulburi, neclare. E vreme senină în acest mai, care acum îmi pare cu ninsoare, cu ploi ce nu se mai termină. Privesc pe fereastră. Văd iarbă, pietre, dealuri și cerul cât cuprinde. Și fotografia ta se arată într-un amplu afiș în spațiul muzeal. Te privesc îndelung, și întrebarea de astăzi a fiicei noastre mă face să tresar! Dacă Tati ar fi fost…

Dacă tu, astăzi ai fi fost, dragul meu, cum ar fi arătat viața noastră? Cum ar fi înflorit merii în astă primăvară, cum cireșele s-ar fi copt, cum iarba ar fi crescut? Dacă tu, astăzi ai fi, cum ar suna liniștea casei noastre? Cum razele soarelui ar fi pătruns prin ziduri și acoperișuri? Cum vocea ta ne-ar fi chemat pe numele de botez, pe numele de alint, pe numele iubirii? Cum am fi arătat noi, noi trei, în tabloul acestei zile de mai? De mai, cu de toate, bune și mai puțin bune. Cu anumite reușite, cu iluzii, cu adevărul frust că viața nu-i închipuire, e realitate și-atât, iar albul nu-i fără de pată. E culoarea pe care tu alegi să o vezi, când de fapt e un cenușiu, uneori prea intens și prea hâd, pentru ochi care vor cu dinadins să vadă frumosul, când de fapt e doar scrum.

Iartă-mi tonul pesimist, dar analizez și mă cercetez pe mine însămi, și uneori îmi pare că nimic nu reușesc a învăța despre puterea de a fi, în lumea aceasta în continuă schimbare. Eu, rămân eu, cu vulnerabilități și credințe, cu speranțe și dorințe, cu naivitatea de care nu reușesc să mă vindec. Nu reușesc adaptarea. Nu știu să fiu altfel decât sunt. Să simt altfel decât simt. Să cred. Să cred în bine și sentimente curate. În oameni și fapte. În viața nelipsită de păcate, dar armonioasă, atunci când se poate. Și, în această nealiniere a mea, la actualitate, visez că încă se poate, așa cum eu îmi doresc viitorul să arate.

Dragul meu, nu întreb ce faci, din credința că-ți este bine Acolo, după multele îndurate. Îți spun însă că sunt oameni care-și doresc să te afle aici, că nu te-au uitat. Multe îmi arată, îmi povestesc despre neuitarea ta. Îți relatez însă vizita ultimă, de azi, când doi oameni maturi, cu vârste onorabile, au venit de la Sinaia, expres pentru tine. Pentru locul acesta, dar și pentru tot ce tu ai însemnat pentru publicul tău, ca jurnalist și scriitor. „Când îl vedeam, când îl ascultam pe domnul Lucian Avramescu, aproape că nu conta ce spune, pentru că prezența lui, vorbele lui spuneau frumos, spuneau adevăr”, mi-a mărturisit domnul octogenar.

Dragul meu, ai fost, ești și vei rămâne în amintire, în cuvinte adunate în zeci de volume, în fotografii, în locul acesta binecuvântat, unde cei care ajung, nu văd doar pietre și iarbă, nu văd doar Biserica din piatră și al tău mormânt. Văd tot! Omul care tot ce-a făcut, a rămas pentru posteritate. Un dar, o misiune, totul din bunătate și crez, din dorința de a nu piere nimic din temelia, din rădăcinile satului românesc, a meșteșugurilor și a prețuirii lor!

Cu dor, în melancolia acestei seri de mai, te salut tandru, și te privesc în fotografia care domină curtea și se oglindește în noapte!

Pe curând, dragul meu!
Cu nesfârșită iubire, eu

Disclaimer: Informațiile prezentate în acest articol sunt preluate din surse publice iar la redactarea textului s-a utilizat inteligența artificială. În cazul în care sesizați erori sau neconcordanțe, vă rugăm să ne scrieți la [email protected]