INTERVIU CU IONUȚ VULPESCU, FOST, DE DOUĂ ORI, MINISTRU AL CULTURII: „DE DOUĂZECI DE ANI LA STÂNGA”

 

– Domnule Ionuţ Vulpescu, sunteți de profesie teolog. Cât de mult vă sunt de folos studiile și experiența teologică în activitatea pe care o desfășurați acum, cea de deputat în Parlamentul României?

-Teologia, ca și politica, au în centrul lor omul. Unii cred că a face politică se reduce la a vorbi despre oameni fără a face în mod real ceva pentru ei, tot așa cum teologia pare a fi o disciplină despre om, plecând de la ce are mai natural în el, dar rămânând în afara lui. Nimic mai neadevărat. Teologicul și politicul reflectă comunități: nimeni nu intră în societate cu Dumnezeu decât fiind în societate cu aproapele său. Dacă mediul politic pare tot mai dezumanizat, acest lucru se datorează pierderii a ceea ce avem mai sfânt: adevărul. Numai că la ceasul la care vorbim teologia și politica par că au comis un transplant de metode: politicul nu mai este despre adevărurile pure și simple, la îndemâna noastră, ci despre taine. Buna guvernare e un mister. Acordul dintre clasele politice pare un mit. Generațiile de politicieni seniori par că tăinuiesc tot mai mult celor tineri ce înseamnă accederea într-o carieră profesională politică. Iar electoratul traversează tot mai multe revelații târzii, rezultate în urma unor jocuri de putere la masa cărora și Dumnezeu, dacă ar sta, ar privi cu deznădejde. Din teologie am învățat să cred: în oameni, în cuvântul și gândul meu, în ceva mai presus decât mine. Pentru unii e o realitate transcendentă de care își amintesc ritualic când depun jurământul o dată la patru ani. Pentru mine e energia creatoare de destinul pe care mă mint că l-am ales pentru a face politică. De fapt, m-a ales. Teologia are în centrul ei credința, politica are în mijlocul ei încrederea. Ca om politic, tot ce ai mai de preț e credibilitatea. Ziua în care o pierzi e ziua în care vei putea fi orice, dar nu politician: poți fi funcționar, politruc, influencer, nu un om în slujba altor oameni. Cea mai mare boală a societății actuale este fariseismul, o plagă politică tot mai acută. Or, despre fariseul care vrea să rămână în Împărăția lui Dumnezeu vorbind despre păcatele altora și niciodată despre ale sale – ceea ce seamănă tot mai mult cu discursurile de campanie – numai teologia se poate pronunța coerent.
M-au fascinat întotdeauna teologia politică și dinamica istoriei ideilor în privința formării unui contract social solid între oameni: așa am învățat ce înseamnă statul ca arhitectură politică a unei societăți din care Dumnezeu nu a plecat niciodată, dar în care a lăsat oamenilor libertatea de a alege și de a se cârmui. Avem datoria de a fi și a rămâne liberi făcând din politică o artă pentru viață. Pe de altă parte, teologicul și politicul au felul lor de a surprinde detaliile anodine ale vieții: culpa, responsabilitatea, patimile și virtuțile pe care toți le chibzuim într-o formă sau alta, dar care ne cultivă atitudinile și instinctele de supraviețuire și dezvoltare, care sunt în definitiv, și să nu ne fie frică să le recunoaștem astfel, instincte politice. Teologia mi-a folosit să descopăr, să recunosc, să rostesc și să apăr un adevăr, politica m-a convins că adevărul nu e niciodată la îndemână, că pentru mulți e incomod, că deseori va fi ascuns pentru că e inconfortabil, dar că adevărul de unul singur va scrie istoria, indiferent de câți oponenți are. Cât despre ce face un teolog în Parlamentul României, dacă toate aceste lucruri nu v-au convins, vă dau o veste: anul acesta mi-am început mandatul de deputat printr-o numire care mă onorează și responsabilizează, ca Președinte al delegației României la Adunarea Interparlamentară a Ortodoxiei (AIO), o structură transnațională, care are rolul de a asigura comunicarea și parteneriatul dintre statele membre în aplicarea valorilor creștine în construcția și dezvoltarea democrației. Dar, deși este consultativă, AIO are o importanță mai mare decât pare la prima vedere, întrucât reunește parlamentari din țările ortodoxe membre ale Uniunii Europene și, respectiv, din țările europene care nu sunt (și nici nu vor deveni) membre ale Uniunii noastre. Rolul ei în prezervarea dialogului și a cooperării în Europa, în condițiile în care Bătrânul Continent va rămâne multă vreme de acum încolo organizat în acest mod, este mai important decât cred unii. Pentru noi, ca membri UE, este important și că putem difuza în afara spațiului Uniunii valorile, metodele și procedurile acesteia, contribuind la reducerea decalajelor și la generalizarea bunelor practici politice pe continent.
E o misiune politică pentru care cunoștințele teologice pot face diferența, chiar și în chestiuni cu efecte de natură diplomatică, iar pentru partidul din care fac parte, acest portofoliu este unul din cele patru mandate de reprezentare a României în Adunările și Comisiile Interparlamentare, pe care, ciclul acesta politic, le dețin cei de la stânga spectrului politic.

– În „meseria” de politician ați parcurs numeroase etape. Ați fost expert la Departamentul de Cultură — Culte din cadrul Administrației Prezidențiale. Apoi, consilierul fostului președinte al României Ion Iliescu, secretar executiv al PSD, vice-președinte al PSD, ministru al Culturii, în două mandate, Președinte Interimar al Consiliului Național al PSD, și, în ultimii 12 ani, parlamentar. Ați început prin câștigarea unui mandat de Deputat, în 2012, ați devenit Senator de București în 2016 și, din 2020 sunteți Deputat PSD de Dâmbovița. Ce urmează, ce ținte aveți?

-Acest traseu politic reprezintă cartografierea unei cariere politice dezvoltată organic, natural. Experiența din cadrul Administrației Prezidențiale și privilegiul de a fi lucrat alături de singurul Președinte de stânga al acestei țări mi-au arătat ce înseamnă statul nu ca mașină socială, ci ca o construcție democratică perfectibilă. E important ca un om politic să aibă diferite experiențe instituționale: chiar și arhitectura unui partid te obișnuiește cu un altfel de perspectivism politic, în funcție de responsabilitatea pe care o joci în mijlocul său, dincolo de a fi un simplu membru. Marile nostalgii sunt cele din timpul mandatului de ministru, când am reușit să aduc cultura în centrul actului de guvernare, contrar trendurilor actuale care condamnă acest domeniu la periferia societății, atât valoric, cât și bugetar. Deși am fost printre cei mai tineri miniștri ai Culturii, am avut maturitatea politică – dată fiind această experiență pe care ați amintit-o, de a înțelege că ministrul, ca și parlamentarul, este în rolul unui slujitor al cetățenilor și al statului. Iar din punctul acesta de vedere, indiferent de poziția profesională pe care am avut-o, am slujit cu bucurie și cu demnitate oamenii de care am fost și sunt responsabil, ca politician. Nu există, prin urmare, ținte – nimeni nu vânează nimic dacă crede în competențe, ci priorități și responsabilități. Acum, prioritatea și responsabilitatea mea este ISD – Institutul Social-Democrat „Ovidiu Șincai”, al cărui Președinte sunt de foarte puțin timp. Curând, veți vedea o agenda de programe și proiecte ISD, care are ca scop reconfigurarea acestei instituții ca un centru de expertiză în dezvoltarea ideologiilor, politicilor publice și programelor educational-culturale inspirate de principiile și valorile social-democrației. Obiectivul meu este ca ISD să ofere un cadru prolific pentru specializarea resursei umane, în special a tinerilor cu afinități și convingeri de stânga, contribuind la profesionalizarea partidului și refacerea sferelor de emergență dintre bazinul nostru electoral și noile generații de politicieni social-democrați. Mai mult, anul acesta va folosi pregătirii aniversării a 20 de ani de ISD, împliniți în 2022. Un calendar de evenimente special pregătite pentru această ocazie vor deschide Institutul publicului larg și mai ales tinerilor care trebuie să aibă nu doar curiozitatea, ci și încrederea, că o carieră la stânga spectrului politic poate fi o alegere de viață viabilă și sănătoasă.

Ce-și reproșează Ionuț Vulpescu din perioada decembrie 2014 – noiembrie 2015, când a fost ministru al Culturii, în Guvernul Ponta, respectiv din perioada ianuarie-iunie 2017, când a fost ministru al Culturii în Guvernul Grindeanu, și pentru ce se felicită?

-Din activitatea desfășurată în primul mandat de ministru al Culturii mă felicit pentru reducerea TVA-ului la cărţi, manuale şcolare, ziare, reviste şi alte produse culturale, la 5%. Acest lucru a fost posibil în urma depunerii unui amendament la Codul Fiscal, măsură care a intrat în vigoare din ianuarie 2016. În timpul mandatului meu ca ministru al Culturii, România a devenit una din ţările cu cea mai scăzută cotă de TVA pentru produsele culturale din Europa. În egală măsură, mă felicit pentru deblocarea legii finanţării revistelor de cultură, potrivit căreia revistele uniunilor de creatori din România, membre ale Alianţei Naţionale a Uniunilor de Creatori, precum şi alte reviste şi publicaţii culturale, sunt finanţate de la bugetul de stat, prin bugetul Ministerului Culturii, cu suma de minimum 4.500.000 de lei, indexabilă anual. În prima variantă a acestei legi, distribuirea sumei pentru finanţare nu era făcută echitabil, doar 10% din sumă fiind destinată revistelor care nu sunt membre ANUC. Am susţinut în Parlament necesitatea ca un procent de 25% din suma prevăzută să fie repartizată suplimentar, prin ordinul ministrului, de la Ministerul Culturii, pentru finanţarea şi susţinerea editării revistelor şi publicațiilor culturale, altele decât cele propuse de uniunile de creatori, şi am reuşit. Astăzi, când cei care guvernează acest domeniu afirmă că „oamenii de cultură nu sunt de cultură” și că multe dintre acțiunile lor politice par „bizareterii” chiar și pentru ei înșiși, când cea mai simplă soluție pentru a rezolva neajunsurile din industriile creative și din sectorul cultural este lacătul pe ușa oricărei instituții, asemenea măsuri par ireale. Administrația liberală produce colapsul profesiilor liberale: dincolo de acest paradox, ceea ce e strigător la cer e că ne-am dezobișnuit de ceea ce înseamnă performanța în guvernarea sectorului cultural. Apropo de finanțări: în timpul primului mandat am reușit, prin Ordonanță de Urgență, ca 2% din încasările Loteriei Române să meargă către AFCN. Știți câți bani au intrat din 2015, când am dat această Ordonanță, și până astăzi, în conturile AFCN pentru finanțarea proiectelor competitive ale artiștilor independenți? Aprox. 35 milioane de Euro! Asta înseamnă să gândești și să acționezi în favoarea operatorilor culturali independenți, o comunitate tot mai dezavantajată în timpul guvernării liberale.
Revenind la examenul meu de conștiință, mă felicit pentru două reușite absolute din timpul celuilalt mandat de Ministru, mai scurt, dar totodată mai intens. Prima, ține de exercitarea dreptului de preemțiune pentru ansamblul conacului Brătianu, Mecca liberalilor. Trebuie spus că nici măcar liberalii nu ar fi avut un loc în care să își întâlnească istoria dacă PSD nu ar fi introdus în patrimoniul statului român Vila Florica. Dacă nu aș fi deschis procedura de achiziție, astăzi, în 145 de ani de istorie a liberalilor ar fi încăput muzica de petrecere de la nunți și botezuri. Vila Florica ar fi fost restaurant, nu muzeu. Or, miza guvernării mele și a noastră, ca social-democrați, a fost una culturală, nu politică. A doua reușită ține de ceea ce astăzi, în timpul acestei pandemii, s-a dovedit a fi un adevărat sprijin. Oamenii de cultură se luptă pentru subzistență: menținerea instituțiilor culturale deschise, funcționând la minimum și respectând toate normele prudențiale. Nimeni nu își mai pune problema unor salarii decente, ci a unei supraviețuiri, într-o formă sau alta. Or, pentru demnitatea existenței angajaților sectorului cultural m-am luptat în 2017 și am reușit: am majorat bugetul alocat culturii cu 51%. Ca o măsură distinctă, dar în strânsă legătură cu principiul meu de aur, anume aducerea culturii în centrul actului de guvernare, ca ministru al Culturii, în 2017, am mărit cu 50% salariile personalului cu funcții de execuție din instituții publice de spectacole sau concerte. Ca să fie clar: e vorba de salariile personalului care ocupă funcții de specialitate artistică, dar și tehnică; de la actori, balerini, muzicieni din filarmonici, dirijori, artiști de circ, până la machiori, peruchieri, iluminiști, garderobieri, operatori. Adică toți cei care compun lumea văzută și nevăzută a unui spectacol sau a unui act cultural. E cea mai mare bucurie a mea că am fixat standarde de demnitate și decență în remunerarea angajaților sectorului cultural. Iar astăzi privesc cu îndurerare cum această politică a fost compromisă de ignoranța liberală față de caracterul de esențialitate al domeniului culturii în toate aspectele vieții și guvernării.
Cât despre reproșuri… Cea mai mare nemulțumire pe care o port și care constituie obiectul unui reproș periodic este acela că nu ne-am mișcat mai repede decât am crezut de cuviință pentru a face tot ce ne propusesem înainte de a ieși de la guvernare. Lipsa continuității în actul de guvernare este malignă în orice proces de reformă. Iar ceea ce începusem la ministerul Culturii era, prin toate aceste măsuri realizate, parte a unui proiect extins și substanțial de reformă. Am conștiința liniștită că angajații sectorului cultural știu cine este autorul acestor schimbări cu impact pozitiv pe termen lung și care sunt principiile social-democrate pe care le voi aborda pe viitor, indiferent de poziția și demnitatea mea publică, aceea de parlamentar și, poate, de viitor ministru. Acestea sunt însă contingențe. Ca fost ministru al Culturii, fac tot ce îmi stă în putință pentru a susține un regim pentru protecția și securitatea financiară a artiștilor.

– Spuneți, vă rog, ceva ce publicul nu știe despre dumneavoastră, și ar trebui!

-Mi s-a propus să rămân în cadrul Administrației Prezidențiale când a venit în funcția de Președinte Traian Băsescu și am refuzat. Lumea ar trebui să știe acest fapt concret. Motivația alegerii mele este una simplă: cred că politica nu ține de construcția unor ziduri, ci de atașamentul și loialitatea față de oameni. Ideologic, am fost, sunt și rămân un social-democrat. E drept, un Președinte trebuie să își suspende culoarea politică în sensul în care trebuie să fie Președintele unui popor, deci al tuturor indivizilor unui stat. Însă puterea acestei detașări și vocația acestui altruism lipsesc tot mai mult în rândul ultimilor șefi de stat pe care i-a avut România. Am ales să plec pentru că dincolo de o incompatibilitate ideologică și morală, cred în adeziunea la valori precum devotamentul, politic și uman, față de cei alături de care am lucrat și de la care am învățat, în cea mai bună formă de mentorat posibilă, ce înseamnă arta politicii, și nu jocul ei. E cea mai bună speţă de viaţă prin care am dovedit, totodată, că nu sunt un oportunist. Iar asta a făcut mai mult decât orice în cariera mea.

– Cum definiți mentalitatea politicianului român? Adică este, dacă este, ceva ce circulă, dincolo de doctrină, în ființa politică dâmbovițeană? E ceva rău care se ia ca râia, să zicem, sau ceva bun pe care oamenii de rând, în general nemulțumiți de politicieni, nu sunt în stare să-l vadă?
-Există tot felul de tensiuni care asigură transgresiunile scenei politice. Mă întrebaţi de mentalităţi, dar vedem tot mai multe opinii care îşi pierd busola ideologică. Tot mai multe agende cu tot mai puţine programe. Tot mai multe intenţii de reformă lipsite de coerenţa unui proiect de ţară. Trăim o criză a leadershipului politic, compromis de pierderea prioritizării competenţelor în detrimentul altor criterii de selecţie a candidaţilor şi oamenilor politici. Fiinţa politică dâmboviţeană e mioritică în maniere, demagogă în discurs, talibană în cursele electorale, tăcută, aproape ascetă, în guvernare: prinde voce o data la patru ani şi curaj în fiecare zi. Şi, ca să fim corecţi, nu aş numi-o dâmboviţeană, chiar dacă apele Dâmboviţei ajung până aproape de Guvern, ci o fiinţă românească, una ce poartă capriciile şi frustrările ei, dar şi nevoile şi vulnerabilităţile pe care le-a somatizat nesănătos. De ce fac această delimitare? Pentru că, fiind deputat de Dâmboviţa, fiinţa politică Dâmboviţeană, în acest sens, e altfel: e social-democrată, într-un mod stabil, consecvent. Dovadă stau scorurile răsunătoare pentru PSD din această zonă de la ultimele alegeri. Important pentru noi, ca societate, în ansamblu, este că uneori suntem animale politice neîmblânzite, şi asta se vede în exerciţiile de guvernare recentă ale alianţei care joacă nedemocratic. Cum se numesc cei care trec un buget fără a accepta măcar un amendament din partea opoziţiei? Fiinţe politice dâmboviţene, în sensul animalelor politice neîmblânzite. Nu vreau să demonizez însă clasa politică. Există vicii şi virtuţi: orice guvernare are pasiunile ei. Le reţinem pe cele negative preponderent, asta şi pentru că receptarea lor e spectaculoasă şi spectaculară, iar fake-news-urile şi apetitul pentru senzaţional din media sporesc deseori această tendinţă. Avem însă politicieni care au rămas fideli unei ideologii, unui partid şi unor convingeri. Despre consecvenţa lor se vorbeşte puţin, iar despre performanţele lor se vorbeşte tot mai puţin. Pe de altă parte, e bine că Vila Florica, actualul muzeu al liberalilor, e în patrimoniul statului român, dar e dureros pentru unii să admită că social-democraţii au reuşit exercitarea dreptului de preemţiune al statului care a dus la această achiziţie. Criza de fairplay a politicienilor – unii faţă de alţii – e ceea ce generează criza de încredere a electoratului în clasa politică, indiferent de culorile ei.

– De ce n-ați plecat din PSD, urmând modelul multor colegi de-ai dumneavoastră când era limpede că erați în dezacord cu vârfurile sau vârful partidului?

– E o ocazie foarte bună acest interviu ca să evoc o aniversare: anul acesta împlinesc 20 de ani de când sunt la stânga, vorba lui Saramago, în ciuda a tot şi a toate. De douăzeci de ani fac politică la stânga, acolo unde e inima. Şi orice om luptă pentru inima lui, atunci când crede în adevărurile dinlăuntrul ei. Nu am plecat din PSD pentru că toate adevărurile în care cred sunt aici, în inima social-democraţiei. Am rămas pentru că orice perspectivă politică am avut cu privire la rolul social-democraţiei în societate a trebuit apărată şi promovată, iar dacă un politician nu poate lupta pentru ideile lui, cum poate lupta pentru viaţa şi bunăstarea unor oameni? Dezacordul este o ciocnire de idei, iar politica înseamnă dezbatere vie, conflict ideatic, tensiune argumentativă. Prin urmare, polemica şi dezacordul nu sunt numai indicatorii unei crize, ci şi instrumentele pentru a face posibil progresul. Nu mă sperie dezacordul, chiar dacă mă poate dezamăgi. Sunt sentimente diferite şi solicit atitudini politice diferite. Pentru mine, ceea ce uneşte baza şi vârful unei piramide din construcţia unui partid este o întrebare despre viitor: cum aducem oameni alături de noi? Cum facem politica ofertantă pentru tineri? Cum contribuim, fiecare după puteri, nu după putere, la a forma noi generaţii de politicieni? Am privit mereu înainte şi mi-am asumat fără tăgadă tot ce am declarat şi am făcut, ca om politic, în trecut şi în prezent. Aşa am rămas omul unei singure ideologii şi al unui singur partid până la ceasul la care vorbim.

– Într-o convorbire telefonică, mi-ați spus că fiind deputat de Dâmbovița petreceți mai mult timp acolo, sunteți mai aproape de oamenii care v-au ales, dar și de familie. O zicere populară spune că nimeni nu e împărat în satul său. Pe dumneavoastră vă ajută întoarcerea în comunitatea natală? Cum vă percep oamenii?

-Tatăl meu a fost preot iar mama mea profesor de limba română. Amândoi au educat spiritual și intelectual generații și au dezvoltat un atașament natural față de Dobra și față de comunitatea dâmbovițeană în general. Eu sunt crescut în spiritul acestei empatii și al acestui devotament. Sunt aproape trei ani de când tata nu mai este printre noi și totuși nimic nu s-a schimbat. Oamenii vorbesc despre Părintele lor la prezent pentru că tot ce a educat în ei e viu. Credința, răbdarea, loialitatea, valorile. Pentru mine, acest mandat ca deputat de Dâmbovița e o bucurie: dincolo de orice, m-am întors acasă. Aici am rădăcinile, aici cunosc istoria acestor locuri, vulnerabilitățile și atuurile lor. Sunt printre ai mei dar fac politică pentru toți românii, și acesta este privilegiul unui destin. Nimeni nu vrea să fie împărat în satul lui, doar cineva de urma căruia rămâne ceva dincolo de zidurile casei și ale locului de baștină. Pe mine mă sperie o altă tendință imperatoare: păstrarea primei părți dintr-o morală istorică, supusă lozincii divide et impera! Pare că politicul desparte, în loc să unească și să genereze consens, și ia tot mai mult forma unei împărății, și nu a unei oikumene, a unei gospodării care așteaptă să fie administrată și coordonată. Cât despre timpul petrecut în teritoriu, e un gest absolut firesc. Politica înseamnă prezență, implicare, acțiune. Cine crede că guvernarea se face de la butoanele rețelelor de social-media greșește. În plus, oamenii trebuie să fie în contact cu aleșii lor – cred în puterea dialogului. Chiar și cei mai cinici și comozi știu că ochii care nu se văd se uită. Un politician care nu se vede e acela de care lumea va uita. Eu am fost însă întotdeauna în mijlocul dâmbovițenilor pentru că sunt un om cu rădăcini: acest mandat îmi dă și o responsabilitate pe lângă prezența în teritoriu, pe care o aveam, în mod natural, oricum, prin viața de familie și legăturile de cooperare foarte bune cu echipa PSD din teritoriu. Cum mă percep oamenii? Nu sunt un străin și tocmai asta face ca legătura dintre noi să nu fie una stranie. Pentru unii, sunt Ionuț Vulpescu, fiul preotului. Pentru alții, sunt Ioan Vulpescu, ministrul Culturii, fostul consilier al Președintelui Ion Iliescu, care are un atașament cu totul aparte pentru Dâmbovița. Pentru toți însă, sunt omul care nu s-a schimbat în toți acești ani, pentru că am păstrat aceleași valori și aceleași principii, și asta dă încredere activităților și responsabilităților mele de deputat.

– Ce face Ionuț Vulpescu atunci când dezbracă haina politicii?

-Citește, pentru că are credința că în fiecare carte e o lume mai simplu de îndurat decât cea de aici. E cinefil, pentru că arta imită viața cu aceeași putere cu care viața imită arta, și nu există univers mai bun decât filmul pentru a face dreptate acestor două principii. Adevărul e că nu poți fi om politic doar de luni până vineri – e un stil de viață. Am învățat să îl educ prin sport. Lumea fotbalului e cel mai bun teren politic, unul ideal, în care spiritul de fairplay nu lipsește și orice fault e pedepsit. Ca și politica, fotbalul presupune loialitate: sunt devotat echipei Liverpool și am contribuit la extinderea acestui atașament fiind membru fondator al Fan Clubului Liverpool în România; e unul dintre lucrurile de care sunt cel mai mândru în ultimii ani.

– Cum ați trecut/treceți, prin pandemie?
-Rezilient. Înțeleg că solidaritatea în solitudine e un principiu fundamental și tot mai greu de respectat. Am văzut cum pandemia a accentuat polarizările, inegalitățile și crizele de încredere și siguranță a cetățenilor în relația cu statul. Mi-am dorit să sprijin sectorul cultural pentru a traversa mai ușor această dublă criză – sanitară și financiară – provocată de răspândirea noului coronavirus. De aceea, în vară, am lansat platforma #ROMANIANCULTUREAFTERLOCKDOWN, primul raport de analiză al domeniului culturii postpandemie. După evaluarea măsurilor propuse de 16 state europene pentru redresarea diferențiată a subdomeniilor culturii, grav impactate financiar de corona-criză, observând îndeaproape care pot fi adaptate și implementate în România, am realizat un program personalizat pentru relansarea culturii noastre. Un program-platformă, cuprinzând 40 de măsuri pentru stimularea competitivă a activităților culturale și creșterea finanțărilor în toate subdomeniile, care a fost lansat alături de personalități marcante din lumea artelor și cu participarea unor experți în administrarea acestui sector. Această platformă a reprezentat, totodată, un manifest împotriva lockdownului culturii române. E cel mai bun lucru pe care l-am făcut în această pandemie, o avangardă față de politica liberală a lacătului pe instituțiile de cultură.

– Cum vi se arată România Culturală, astăzi? Ce-i lipsește? Sau nu-i lipsește nimic?

-România Culturală e încremenită în proiect. Traversează o criză de legitimare a capacității culturii de a inspira valorile și mentalitățile guvernării. Absența unui fond de urgență pentru cultură, respectiv inexistența unui sistem de asigurare și protecție socială a artiștilor reflect marile vulnerabilități ale României Culturale. Politic, absența unui sistem de protecție și asistență socială a artiștilor se califică drept iresponsabilitate. Social și moral, inexistența acestor constructe se poate traduce cel puțin ca ignoranță, cel mult ca dispreț, față de comunitatea artiștilor români. A ne întoarce la normalitatea sectorului cultural, de dinainte de pandemie, e doar un exercițiu de imaginație, un pretext bun pentru un scenariu în care orice resurse ai aloca, rezultatul va fi o distribuție slabă. Acesta este momentul în care accepțiunea normalității va trebuie reconsiderată: nu rebranduirea culturii autohtone e o exigență, ci regândirea normalității execuției actului cultural. În plus, e dificil să vorbim de o Românie Culturală fără temele făcute, adică fără o Strategie Națională pentru Cultură. Faptul că se vorbește despre reziliență – economic, social –, că se lucrează la un plan de reziliență pentru redresarea României, dar că nimeni nu amintește faptul că reziliența este un construct cultural, ne arată că România Culturală întârzie să fie un proiect de țară.

– Ce proiecte de viitor are Ionuț Vulpescu?

-Sunt un individ consecvent, proiectele mele de viitor au rădăcini în trecut și prin aceasta sunt predictibile, naturale și dezvoltate organic. Am lansat în campania electorală o platformă de lucru pentru dezvoltarea strategiei culturale a dezvoltării Dâmboviței, vizând democratizarea accesului la cultură și digitalizarea patrimoniului cultural local. Prin aceasta, am setat tonul proiectelor culturale de viitor pentru Dâmbovița, alături de colegii mei din echipa PSD Dâmbovița, toate aceste inițiative venind în întâmpinarea masterplanului pentru dezvoltarea locală, lansat și coordonat de colegul meu, Președintele Consiliului Județean, Corneliu Ștefan. Totodată, energia mea se va canaliza pe împlinirea agendei de programe care deschid activitatea ISD – Institutul Social Democrat „Ovidiu Șincai” din acest an. Și, pentru a oferi și un ingredient surpriză, mărturisesc că scriu la un volum de scrieri politice pentru a aniversa cifra rotunda a anilor mei de activitate în terenul social-democrației, acolo unde, în ultimii ani, meciurile nu au fost deloc ușoare. De douăzeci de ani la stânga. Acești douăzeci de ani de politică sunt cei care pot spune cel mai bine ce pot și vreau să fac în viitor jucând la stânga terenului.

Interviu consemnat de Giorgiana Radu, AMPress