La Sângeru, în miez de decembrie – ultimul drum al poetului şi jurnalistului Lucian Avramescu

*Acesta îşi va dormi somnul de veci în cripta de lângă biserica pe care a ctitorit-o în livada cu meri a Muzeului Pietrei

Zile de doliu pentru literatura română şi presa ultimelor decenii din România, rămase mai sărace prin stingerea din viaţă a poetului şi jurnalistului Lucian Avramescu- un condeier „ de aur” al generaţiei sale şi o „voce” puternică şi distinctă a cronicarilor realităţilor româneşti şi din lume. Numeroasele sale cărţi, traduse şi publicate în diverse ţărti ale lumii, inclusiv în limba kurdă sunt cea dintâi dovadă- din 1979 fiind membru al Uniunii Scriitorilor din România, de serbările „Scânteii Tineretului” sunt legate amintirile multor tineri aflaţi astăzi la vârstele maturităţii depline, este fondatorul ziarului „Tineretul Liber”, prima publicație tipărită în zilele Revoluţiei din 1989 şi al Agenţiei de Presă AMPRESS, ca să adăugăm doar prea puţine argumente. Zile de doliu pentru iubitorii scrisului său, fie el în versuri , proză, pamflete şi editoriale, mereu cu har şi în preţuire şi respect pentru limba română , cu frumuseţea , originalitate şi bogăţia ei de sensuri cărora le-a găsit, în stilul său inconfundabil, şi duioşiile şi „tăişurile” semantice.

Zile de doliu pentru fiica sa Ana Luciana şi soţia Giorgiana Radu-Avramescu, în a căror iubitoare ocrotire şi veghe şi-a găsit puterea, speranţa şi „vocea” în ultimii aproape doi ani grei de suferinţă, rămasă ascunsă diagnosticelor medicale , dar risipindu-i treptat, până la tăcerea deplină, bucuria rostirii cuvintelor.

Distribuie prietenilor

Zile de doliu pentru prieteni, deloc puţini, mai ales din universul iubitorilor de artă şi cultură, dar şi din lumea medicală şi cea politică, drept răspuns al generoasei sale deschideri spre oameni, de la cei mai simpli la cei mai înalt aşezaţi pe treapta societăţii, de la cei din satul său natal, Sângeru, la cei din „satul” mai mare-Terra, cum îi plăcea să spună lumii, pe care cutreierat-o ca gazetar şi scriitor român, lăsând mărturia unor splendide note de călătorie şi a unor amintiri care-i dau cititorului privilegiul de a călători el însuşi cu gândul în impresionante colţuri ale globului pământesc.
Din prima clipă, vestea stingerii din viaţă a poetului şi gazetarului Lucian Avramescu s-a însoţit de un val de tristeţe şi compasiune, de apreciere a creaţiei şi a personalităţii sale, de deznădăjduitoare încredinţare că pagina cernită aşezată în cartea literaturii române şi în presa românească în care ar fi avut încă multe de spus cu luciditatea, cu curajul, cu farmecul scrisului său, înseamnă o mare pierdere, mai ales într-un timp în care rămân tot mai puţine, pentru generaţiile de astăzi, reperele şi „stâlpii” de sprijin şi de atitudine, cum fără nicio îndoială a fost cel care se dovedeşte, în aceste triste zile, a fi fost atât de iubit şi de repectat.

În miez de decembrie, miercuri, 15 decembrie 2021, poetul şi gazetarul Lucian Avramescu va fi condus pe cel din urmă drum în satul său natal, Sângeru, locul de care a fost atât de legat încât şi-a mărturisit nu o dată ultima dorinţă de a-i rămâne aproape toată eternitatea. O eternitate prea grăbită, a cărei curgere a început în dimnineaţa zilei de duminică 12 decembrie 2021. O eternitate de care s-a simţit tot mai împresurat în ultima vreme: „De vorbă stau cu cei ce nu mai sunt/E noapte, noapte cum n-a fost vreodată/Mult prea strălucitor întunecată/De vorbă stau cu cei ce nu mai sunt/Iar eu orbecăi pe sub alt pământ”.

O eternitate pe care a privit-o câteodată direct în ochi :Hei, soldat/Din al Dumnezeului leat/Care cărai cu spatele-ți lat/Jumătate de codru netăiat/Unde te-ai pitulat?” Iar uneori rugător, în numele prea marii sale iubiri de visaţă şi de oameni :”Dă-mi, Doamne, știu că poți, ceva și mie/Din mult prea roditoarea-ți veșnicie/Mi-ai pus, mulțam, pe umeri scăfârlie/Cu care-am inventat chiar zei o mie/Că-s după chipul și asemănarea ta/Eu nu prea cred să fie chiar așa/Cu dălțile de ape și sulfine/Mult prea fragil m-ai nimerit pe mine/Care-s din iarbă, fluturi și albine (…)Mă pedepsești, fără să-mi spui, de ce,/Mă scoți, abia născut, din scutece/Și nici n-apuc prea bine să spun papă/Că vin groparii să îmi sape groapă/Dacă suntem asemeni, ca-n oglindă,/Pune îngrijorării mele-o grindă/Să nu mă prăvălesc așa ușor/În lacrimă, ca ploaia dintr-un nor” (29 octombrie 2021, Sângeru,Scrisă la trei, azi noapte).

 

Şi a tot plouat în aceste zile în care flacăra vieţii poetului şi jurnalistului Lucian Avramescu s-a stins, reaprinzându-se în lumânări şi stele, semn, se spune din vechime, că aceluia plecat îi pare rău . Iar cuvintele poetului „Că vin groparii să îmi sape groapă/Dacă suntem asemeni, ca-n oglindă,/Pune îngrijorării mele-o grindă/Să nu mă prăvălesc așa ușor/În lacrimă, ca ploaia dintr-un nor” s-au ridicat din vers devenind un prea dureros adevăr. La cel de-al doisprezecelea ceas al zilei de miercuri, 15 decembrie, în Biserica „Adormirea Maicii Domnului „ din Sângeru vor răsuna, după rânduiala creştină, imnele, predicile, troparele şi rugile slujbei de înmormântare şi pomenire a robului lui Dumnezeu Lucian Avramescu.

criptaApoi, respectându-i-se marea dorinţă- pentru care a primit, ca răspuns la cerera sa publică, dezlegarea Patriarhului Bisericii Ortodoxe Române, Daniel- adormirea sa într veşnicie se va statonici, de-a pururi, în cripta de lângă biserica pe care a ctitorit-o în livada cu meri a Muzeului Pietrei- zidirea sa de suflet şi de conştiinţă
pe care nu a precupeţit pînă în ultima clipă a vieţii nici-o strădanie, făcându-l o dată în plus vrednic de admiraţie.

Moartea e nu numai o trecere şi o poartă, ci şi o punte spre o existenţă netrecatoare, spun învăţăturile cărţilor sfinte.

Luiza Rădulescu Pintilie