Legenda bradului de Crăciun este una dintre cele mai frumoase povești românești, care vorbește despre generozitate și sacrificiu. Se spune că, odată, Iisus Hristos și Sfântul Petru, aflându-se într-o călătorie, au fost surprinși de o furtună cumplită. Cerul s-a întunecat, grindina cădea necruțătoare, iar vântul smulgea pietrele din loc. Cei doi sfinți, aflați la marginea unei păduri, au cerut adăpost copacilor, însă aceștia au refuzat.

Stejarii și fagii, prea preocupați să-și protejeze frunzele, au refuzat să-i primească. Merii și perii au invocat grija pentru fructele lor, iar salciile și plopii au tăcut, prefăcându-se că nu îi văd. Doar bradul s-a oferit să-i ocrotească: „Eu nu am fructe de protejat, iar frunzele mele ascuțite nu se tem de grindină. Dacă vreți, vă voi primi sub ramurile mele dese”, le-a spus acesta.

Bradul și-a întins crengile asupra lor, oferindu-le protecție în mijlocul furtunii. Când vijelia s-a potolit, iar soarele a reapărut pe cer, Iisus i-a adresat bradului următoarele cuvinte: „Dintre toți copacii, tu ai fost cel mai vrednic. Prin voia Tatălui Meu, de azi înainte vei rămâne mereu verde, chiar și iarna, când ceilalți copaci își pierd frunzele. Acelor tale li se va da o mireasmă care să bucure oamenii și să le vindece bolile. De asemenea, în toiul iernii, când pământul nu mai rodește, oamenii te vor împodobi cu bunătăți și se vor strânge în jurul tău, amintindu-și de Mine.”

După aceste cuvinte, Iisus și Sfântul Petru au dispărut, iar bradul a rămas în pădure, purtând binecuvântarea divină. Povestea bradului de Crăciun continuă să fie transmisă din generație în generație, ca un simbol al generozității și al legăturii cu divinitatea.