Lucian Avramescu: Buni zori! Norocul de a avea prieteni și sensurile profunde ale unui sentiment de solidaritate

Buni zori! Iată-mă-s viu, dar încă ud de o sudoare care iese sulfuroasă din mine, ca o ploaie vulcanică. E șase, ora care confirmă o obișnuință de când madam Toamna flirtează cu vara, iar nopțile mai ales, cu iarna.

La Sângeru, cerul este brăzdat de fulgere mici și dese, iar tunetele se țin lanț. Plouă în rafale. Mă bucur că Giorgiana, care mi-a tot schimbat cămășile toată noaptea, doarme profund, neodihna ajungând-o din urmă.

Crap ușa ușor spre Luciana care doarme iepurește, ca mine, și copila e liniștită. Apoi recitesc, recitesc și mă vindec parcă, văzând cu ochii, mesajele voastre. Doctoria miraculoasă se cheamă solidaritate. Număr, pe cele câteva conturi de Facebook, două ale mele, unul al AMPress și cel mai recent, al Muzeului Pietrei, 263 de mesaje, lângă mii de postări, toate – e prima oară când mi se întâmplă asta – calde, generoase, încurajatoare. Nu mă înjură nimeni, ca atunci când cotonogesc câte o preferință politică. Prietenia atinge un record de sută la sută.

Distribuie prietenilor

Se zice că starea de bine, dată de astfel de doctorii sufletești, concură la ieșirea de sub presiunea oricărei boli.

Eu am ceea ce am avut anul trecut prin vremea asta, totul trăgându-mi-se asemeni, de la o vitejie cu drujba, enervat ca și atunci că oamenii tocmiți nu s-au arătat de după movilele lor de nesimțire și băutură. Mă pot descurca și singur! Și m-am descurcat cu un preț cam măricel, necăjindu-mi inclusiv prietenii.

Iată cum au decurs cele ce mă duc acum de mână pe drumul, sper, al vindecării, fiindcă mă simt mai bine, n-am febră, nu tușesc, doar o pneumonie, care-mi scurtează respirația, revine drăgăstoasă sub coastele mele.

I-am trimis ieri, pe la orele nouă, un mesaj prietenei Daniela Bartoș. E cu studenții la ora asta, m-a atenționat soața, care după un minut a primit telefonul Danielei. Cele două vorbesc îndelung. Daniela mă știe de ani și ani, ca pe o șosetă întoarsă pe față și pe dos. Cere detalii. Giorgiana i le dă. Eu tac și ascult, iar căldura din cameră nu-mi alungă frisoanele. Decizia rapidă – un antibiotic puternic, nu știu cum se cheamă, plus paracetamol, chiar dacă nu am febră. Exclus spitalul! Ex–clus! – apasă Daniela care se află, culmea, într-un spital. Trimite telefonic poza unei rețete. La zece sau unsprezece se deschide farmacia din sat. Dacă nu-l au? Giorgiana trimite rețeta patroanei celor câtorva farmacii din zonă. Nu are medicamentul, dar îl poate comanda. Cu puțin noroc vine în două-trei zile.

Trimit mesaje, singura mea șansă de a utiliza telefonul meu arheologic, cu cel modern având dușmănii de atitudine și filosofie a lecturii. Giorgiana retrimite fiecăruia rețeta Danielei. Cel mai rapid răspuns vine de la distanța cea mai mare de Sângeru, din București (106 km), de la prietenul meu Ionel Gherghe, economist de profesie și patron al unei firme de săpunuri și altele. L-am găsit! – îmi scrie. A plecat deja spre tine.

O liniștesc pe Giorgiana care se pregătea să plece în căutarea antibioticului la Urlați apoi la Mizil și Ploiești. În curte mi-au venit socrii care se ocupă de animăluțe. Un fin îmi ascute drujba. Eu stau pe o rână de îndoieli și fur cu privirea pozele de dealuri din rama fiecărui geam. Camera mea înrămează trei dealuri – Runcu, o parte dinspre Tisa a Jariștei și pulpana arămie, colorată de toamnă, a pădurii Călugăreasca spre Udrești. Stopează o mașină Jeep și din ea coboară Ionel, urcând iute treptele spre mine,  cu trofeul doctoriilor în mână.

Scriu pe o coală: Ai elicopter care ți-a parașutat mașina în curte? Credeam că trimiți un șofer!

Cel mai bun șofer sunt eu!

Mă încurajează. L-aș fi îmbrățișat dar nu am voie. Pleacă fiindcă s-a rupt dintr-o ședință pe care o conducea. Vezi, îmi strigă de la poartă, că sâmbătă vin cu doi oameni să-ți crăpăm lemne.

Afară plouă, iar ferestrele mele înrămează picturile difuze ale anotimpului de afară. Îmi amintesc, nu știu de ce, un banc de pe vremuri: Ce vă sunt sovieticii, frați sau prieteni? Răspunsul era frați, fiindcă prietenii ți-i alegi!

Mai sunt douăsprezece minute și se face opt. Degetele mele, care ieri au apăsat strâmb tastele, pierzând de trei ori textul către voi, par acum ceva mai sigure pe ele. Ploaia cântă aceeași melodie pe acoperiș, cu țambalul ei de picături dese. Nici văzduhul, nici acoperișul nu fac pneumonie.

Vă doresc ziua pe care v-o doriți! Azi nu e ca ieri, iar zilele reînnoiesc, fiecare, un drept la viață! Cele bune!

P.S.

Am uitat un alt gest emoţionant: Clujeanul din Sângeru, Mitică Vişoiu – părinţii lui, buni prieteni cu părinţii mei – mi-a dat un mesaj din Turda, unde se face o pâine ardelenească neagră, mare cât roata carului și aromată ca făina de grâu nou, pusă ca aluat în cuptor. Era în drum spre Bucureşti. S-a oprit aseară la Sângeru și mi-a lăsat o pâine care miroase ca o câmpie vara și parcă n-aș rupe-o, să-mi adie casa a lan de grâu, a Ardeal și a Bărăgan, multă vreme.

Filă din ”Confesiunile unui mut care a vorbit cândva”