Lucian Avramescu: Ambii flămânzi de dragoste şi fără cartele de masă

E seară, conform meteorologilor, la mine, la Sângeru, ar trebui să fie furturnă, dar soarele îmi arde părul pe care îl simt ca pe o lipie rumenă pe cuptorul capului. Vreau să reiau dialogul cu scriitorul Dumitru Velea, care mă somează să facem un interviu. Adică el cu mine! Cum să-mi ceară un interviu, Mitică, cel îndrăgostit de o fată cunoscută în gara Drăgăşani, cam bagabonțică după opinia mea, căreia i-a dedicat prima lui carte de poeme intitulată ”Lucifera”, cum să-i solicite un interviu lui Lucică, prieten și studinte ca și el, ambii flămânzi de dragoste și fără cartele de masă, cu o singură pereche de pantaloni și la balul bobocilor și la cursuri? Fiecare am scris între timp câte treizeci de cărți, ca atare domnul Velea, scriitor, cere domnului Avramescu, scriitor, un fel de interviu. Când am citit textul cu întrebări, eu fiind scutit de cazna de a mă produce prin viu grai, mi-am dat seama că nimic nu s-a schimbat, noi fiind tot ăia, studenții doldora de sentimente și de carte de altădată.

Am dat o fugă peste gârlă să-mi văd o lucernă care, proaspăt răsărită fiind, așteaptă ca proasta-n târg ploile promise de dumnezeul meteorologilor. Soarele arde spre asfințit, iar apa lunecă în bulboane mici la vale, clipocind arămie și verde și diamantină şi roșie chiar, în răsfățul serii. La întoarcere, doi băieți cam de 16 – 17 ani pescuiau acolo unde, când am trecut, luând apă în gumari, am văzut cleni clipocind aproape de suprafața gârlei care era între limpede şi tulbure, tocmai bună de dat la pește. E bine să stai nemișcat, după o tufă de peliniță și să aștepți cu o momeală potrivită și o adâncime a firului, ghidat de plută, unde umblă năluca din adânc. Spre a nu băga de seamă că sunt mut am răspuns cu degetul la buze, că știu adică regula tăcerii, la privirea întrebătoare a unuia care a văzut că m-am oprit și mă zgâiesc la ei. L-am liniștit prin gesturi că sunt și eu pescar și acum chibițez de pe malul celălalt.
Nu prindeau nimic. Unul i-a făcut semn celuilalt că un pește i-a furat momeala. Trage în draci!, a zis el. L-am văzut frământând altă momeală care prea semăna a pâine și trecând pe alături, tiptil, spre a nu deranja sportul minunat cu undița și marea captură, am avut certitudinea că puștii dădeau la clean cu miez de franzelă care se dizolva rapid în apă, iar respectivul răpitor – mă refer la clean – nu are atingere cu astfel de momeală. Nu intră în meniul lui.

Neputând vorbi, am plecat spre casă, amărât că n-am cum împărtăși puștilor pescari din experiențele mele multiple de undițar vechi și să le spun că stau degeaba pe Cricov, cu miez de franzelă în cârlig, când în iarba de alături săreau lăcuste, iar greierii negri stăteau sub bolovanii de arătură, doar să-i culegi în borcan.

Distribuie prietenilor

Caut întrebările lui Mitică, scuze, ale poetului și dramaturgului și filosofului Dumitru Velea, spre a înnoda un dialog rupt în zori.

D.V. – ”şi, real, în câteva vorbe, povesteşte – zice el – despre o trăire la trecerea prin ziua ta de naştere”!

L. A. – Cel mai crâncen moment pe care-l țin minte a fost când am împlinit 18 ani. Uram ideea de a deveni matur, iar vârsta aia indica o cumpănă, ieșirea din copilărie și adolescență, prăbușirea în maturitate ca într-un puț întunecat. Nu acceptam, mai ales că în liceu avusesem nenorocul de a întâlni, inclusiv între dascăli, oameni în toată firea de o searbădă suficiență, incomodați ei însiși de îngâmfarea și neputința de a fi înaripați, care-i cocoșa, să ajung ca ei, agresiv în nimicnicie. Am sperat să nu ajung astfel niciodată și să rămân mereu un puști visător, dar iată, venise clipa dureroasă a despărțirii.

Eram în casa bunicilor de la Sângeru, pe vremea aia nu se făcea tort în familiile țăranilor, iar ziua fiecăruia dintre noi trecea ca oricare alta. Aveam o prietenă dintr-un sat vecin cu care acomodam nepriceperi reciproce în nopți petrecute pe deal, ne sărutam îndelung și credeam că izbutim și ceva care părea plăcut, cu ea urma să petrec la umbra unor carpeni unde aveam un lăcaș bătătorit de îmbrățișări, ziua mea care era pe 14 august, dar putea ține până pe 15, spre a nu nemulțumi autoritatea buletinului. Ar fi trebuit să fie seara noastră magică, dar pe mine m-a apucat un fel de duioșie față de mine și de amărăciune că îmbătrânesc, fiindcă după copilărie oamenii toți devin – nu-i așa! – bătrâni. Și pentru că la noi țuica e la îndemâna tuturor, singur în casă, mi-am turnat câteva pahare și, aproape amețit, mi-am oftat trecerea în neființa bătrâneții.

Fata aia, cu care mă iubeam, prefăcându-ne că nu știm ce facem, îmi cumpărase cadou o carte pe care n-o găseam și știa că mi-o doresc, iar eu nu am mers la întâlnire și mi-am plâns de milă singur ca idiotul că viața s-a sfârșit.

A doua zi, chiaun, m-am trezit cu obsesia că voi muri la 27 de ani. Și după ce am trecut de 27 de ani eram convins că voi muri la 27, chiar dacă aveam deja 30 sau 40. De câțiva ani mă obsedează cifrele simetrice care-mi sar în ochi din orologii, din socoteli, pe unde umblu și 27 se vede în oglindă 72! O fi un semn, cu toate că nu cred în semne!

O altă zi de naștere cu semnificații speciale nu-mi amintesc, dragul meu Dumitru Velea, chiar dacă uneori familia, prietenii, eu, am închegat veselii care a doua zi păreau îndurerate, fiindcă, ziceam eu, am mai făcut un pas spre împlinirea condamnării la moarte cu care ne naștem.

D.V. – Mircea Eliade spune că locul unde ne-am născut reprezintă centrul lumii. Este o axiomă. Sângeru pentru tine este centrul lumii, centrul creaţiei tale. Dar de ce acest nume, oarecum straniu, al localităţii tale? Numele Sânger l-am întâlnit în proiectul shakespearian, de rescriere dramatică a istoriei noastre în 12 piese, în tragedia care poartă chiar numele de Grue Sânger, în legenda lui Alecsandri, Gruiul Sânger: „Se spune că pe locul unde au murit sărmanul/ Un arbore mic, sălbatic, răsare pe tot anul,/ Având o păsărică în vârf, cu glas de înger,/ El poartă poame roşii şi numele de Sânger.” Legenda o fi pornit chiar din zona ta? sau o fi fost pe aici o pădure plină de acest arbust, ce creşte parcă din sângele nostru curs în pământ? sau poate şi acest nume să lumineze sângele cu care scrii tu acum poezia?

L.A. – Mircea Eliade, care scria și-n alte limbi, nu numai în limba în care se născuse, mărturisea undeva, într-un interviu pentru presa americană, că visează noaptea, e vorba de visele cele din somn, doar în limba română. Eu am o altă teorie, oarecum întregitoare, citită undeva, nu mai știu în ce împrejurare, dar o tot spun – o spuneam, că acum tac – vizitatorilor Muzeului Pietrei. E vorba de teoria așa zisă a ”Aerului rezidual”, cel care, tras în plămâni când te naști, cu prima respirație, rămâne în tine toată viața într-o infimă parte. Din pricina asta, spun medicii americani, fiindcă ei au inventat sau descoperit teoria cu aerul care-ți rămâne toată viața în plămâni, te simți bine acolo unde te-ai născut. Mie, prietene Velea, părându-mi-se prea scorțos și scorburos numele – ”Teoria aerului rezidual” – i-am zis ”Amprenta Cosmică”. De ce? Fiindcă tu, loaza care înainte de a orăcăi prima oară, tragi în piept nu doar aer, ci reavănul ierbii, mirosul pământului, culoarea vântului care bate, iar dacă nu bate, culoarea nemișcării zorilor, și toate astea sunt amprenta locului, nenumitele toate în care îl identifici pe Dumnezeul sufletului tău.
Frumoase împreunări culturale așezi la temelia onomastică a satului meu! Sunt două legende. Una spune că aici se găsea o dejugătoare la o împreunare de drumuri – spre Mizil, în câmpie, spre Brașov, în munte, spre Cislău, în Valea Băzăului și spre Văleni – iar dejugătoarea, unde oamenii își scoteau din jug boii, odihnindu-se împreună și adăpându-i, se găsea sub un uriaș sânger. Sigur, vei spune, cu știința ta de țăran dintr-un sat al Oltului, dar sângerul e un arbust, nu e stejar sau nuc, cum poate el adăposti o mare dejugătoare? Așa e. Sângerul e un arbust care crește în pădurile satului meu și nu doar. Dar legenda își poate îngădui, fiindcă și ea e un fel de literatură, să fandeze în neant și imaginar.
O a doua poveste, la care am vaga bănuială că am lucrat și eu un pic, e legată de situarea pe deal a satului Tătaru, iar în vale a satului Sângeru. Pe aici au fost bătălii pe care istoria le consemnează. Zice-se că unde e azi localitatea Tătaru a fost, sub dealul numit Ciortea și care e negru și integral din gresie, o luptă între români și tătari. A curs atâta sânge încât valea s-a făcut roșie și aici e Sângeru, iar pe deal, unde a avut loc crunta bătălie cu tătarii, satul poartă numele Tătaru. Dacă tu ne faci consăteni de eternitate cu Shakespeare și Alecsandri nu avem decât a-ți mulțumi, prietene, și orice atingere culturală de acest gen ne umple de mândrie! (Va urma)

Fragment din catea Confesiunile unui mut care a vorbit cândva