Lucian Avramescu: Anafura bucuriilor mici

Ziua n-a început să-și revendice drepturile ceresc constituționale la lumină, iar materia compactă a nopții stă cloșcă pe turla bisericii și dealurile care nu se văd. Nici eu nu mă văd și nu mă aud decât atunci când strănut, ritual dictat de tălpile mele de cum ating scândura, caldă de altfel și plăcută la pipăit, a dușumelei. O doctoriță mi-a spus cândva că strănutul te apără de infarct, așa că să nu-l opresc. Știu o metodă de a-i veni de hac, apăsând cu degetul arătător sub nas, buza de sus. De când am aflat că e bun la ceva, întâmpin strănutul ca pe o gimnastică matinală, care se petrece la mine fără ceea ce popular numim muci, prescurtând până aproape de onomatopee dizgrația unui conținut care strică poezia din om.

Se oprește brusc, strănutul, dacă ies în aerul rece din balcon, ceea ce am și făcut. La mine multe-s pe dos. V-am zis buni zori? Vă zic la urmă!

Ieri a fost o zi compusă din bucățelele mici de anafură ale satisfacției. Cei trei meșteri care fac un fel de turn de piatră în mijlocul livezii, pe care am presărat-o cu sculpturi, au sporit zidăria cu un metru. Pietrele mari de pe Cricov se rânduiesc în horă și se suie spre Dumnezeu.

Tânăr fiind, am stat o vreme în Toscana, la San Gimigniano, orășel italian al turnurilor de piatră vechi de când vechimea. Mai bătrâne ca domul din Milano și mai tinere decât Columna lui Traian din Roma. Eram studenți din vreo șapte țări, cei mai mulți spanioli. M-am împrietenit fără mari foloase pipăibile cu singura fată dintre ei, care locuia cu mine în aceeași anexă de capelă gotică, firește, în odăi separate. Ea îmi preda castitatea, după ce matinal stătea o oră în genunchi în fața chipului Maicii Domnului din biserica mare. Rugăciunea ei mă impresiona și o priveam de la distanță cum stăruia nemișcată în acea poziție la care se împotriveau sânii ei consistenți, ca niște gutui care-i spărgeau bluza, dovadă că toți colegii și mai ales un arab din Cairo, uitau să se concentreze spre profesor, la cursuri, atrași de nurii spanioloaicei evlavioase.

Dar, cum fac adesea, mă las răpit, iată, de acolade și uit să mă întorc în bătătura povestirii de la care am plecat. Turnul meu din grădină sporește sub soarele primăvăratec. Asta voiam să zic. Berbecul Burebista are un fiu alb, cu toate că tatăl e matusalemic. Mielul e creț și sexual băiat, fiindcă între picioarele din spate îi atârnă o punguță cât un nasture de palton. Milică, un cioban care se pricepe și a vizitat doctoral dinții părintelui cu dublu răsucite coarne, spune că e prea bătrân, n-o să se mai poată hrăni mult, așa că e bine să-l tai acum, fiind cât un deal, cu tot, cu lâna lui țurcană. Îl cert pentru un gând ticălos. Cum să fac așa ceva? Burebista e simbolul Muzeului Pietrei, face anual copii și va muri când îi va veni sorocul, de moarte bună. Sunt și morți bune? Nu prea cred. Doar normale fiindcă și infinitul berbecilor e limitat.

La miezul nopții, prietenul meu Mircea Mihăilescu, supranumit Bosch, mi-a trimis mesajul că a apărut în chioșcurile Calliope din Ploiești, cartea mea ”Confesiunile unui mut care a vorbit cândva”. M-am bucurat. Mai bine mai târziu decât niciodată. Ziua a trecut gustând anafura bucuriilor mici, depășite doar de bucuria de a vă scrie – o spovedanie matinală și o poezie seara, ambele ștergând cu esențele tari ale prieteniei microbul muțeniei.

Buni zori și să le aveți pe toate cele ce vă sunt de folos sufletului!