Muzeul Pietrei a pornit ca o nebunie a iubirii mele de sat, de locul în care m-am (am fost) născut, de piatră.
De mai bine de două decenii, tot ce a produs condeiul meu, s-a așezat aici. Fiecare leu a devenit o monedă de piatră, fiecare carte a devenit o lespede-n zid. M-am dat, pe mine însumi, pe pietre și pe nemurirea pietrei cioplite de artiştii ţărani.
De ce, după trei curți și o livadă, la sfârșitul unei coloane fără sfârșit a călătoriei vizitatorului, o chinovie? De ce toată din piatră – temelii, pe niște vechi pietre găsite în pământ, semn că Dumnezeu a mai fost pe aici, ziduri groase de piatră, acoperișul, dacă o să mai am forță și timp să-l pun în lucrare, din piatră cu șindrilă de piatră, ca porțile de la intrare?
Schimnicii au trăit în peștera-chinovie a munților lor, între pereți de stâncă spre a deveni nemuritori în iubire. Iisus a fost băgat într-un momânt de piatră, pentru a învia dând la o parte piatra de la intrare.
Eu stând pe pietre și între pietre le simt căldura și le-am învățat graiul.
Acolo va fi un loc de rugăciune pentru cel ce, intrând pe primitoarele noastre porți, va putea sta singur sau cu ai lui spre a spune tare sau în gând, cuvintele pe care eu nu le mai pot rosti. Ca acei călugări în singurătatea de piatră a chiliei.
Zidurile au ajuns la patru metri înălțime. Am desenat pe alee și am și făptuit prin pietrarii care mai viețuiesc în acești semi-munți, o troiță care arată poteca și drumul.
Sper ca secunda mea de veșnicie pe pământ să nu se isprăvească înainte de a termina. Nu vreau bani de la stat și nici de la ierarhiile aurite ale bisericii. Până acum m-am descurcat singur. Dacă vreun prieten al meu va vrea să pună o șindrilă pe acoperișul de piatră prin contribuția lui, va fi bine primit de mine și poate și de cerurile care stau sus cu slava lor albastră. Să aveți buni zori!
