Cum o fi fost circul ambulant în vremea când, cu magnetismul lui de iluzii, îl luase în preumblările prin țară pe copilul Eminescu?
De două săptămâni s-a tot instalat la Sângeru, în partea din spate a terenului de fotbal, un mare circ mare din București, particular și cu un nume care-mi scapă, cu toate că o mașină a colindat zilnic satele, cu un magafon care striga, cu aceeași voce și aceleași cuvinte, spectacolele de ieri și alaltăieri. Instalându-se peste drum, nu departe de ferestrele mele, am avut răgaz să văd și să chibzuiesc.
Puhoiul de lume așteptat sâmbătă, s-a comprimat într-un ghem de copii care au stat, cu sau fără părinți, pe scaune așezate regulamentar pandemic, adică la distanță, de jur împrejurul unui cort fără pereți. Reprezentația s-a petrecut fără mare gălăgie. La drum conversa amabil cu câte un trecător răzleț, Marian, șeful de post, care-i din Ciorani și de câțiva ani, păzește respectarea legii la Sângeru. Nimic care-i să-i alarmeze vigilența cerută de ministrul lui la evenimentul rar al spectacolelor. Lumea puțină a plecat posomorâtă cum a venit, fără incidentele care altădată animau psihologiile agitate ale satului.
Aseară a venit o ploaie cu fulgere care aprindeau cerul și toată noaptea a plouat cum plouă și acum. Nu am băgat de seamă dacă a doua reprezentație s-a mai ținut. E de trei ore ziuă și scriu cu becul aprins deasupra în vremea asta de toamnă târzie pripășită în iulie. Ploile multe n-au suit nivelul apei freatice din fântâni, semn că seceta lungă nu se vindecă ușor, dar au adus peste sat o vegetație progresivă care face buruienile cât copacii în multele curți părăsite, locatarii fiind de ani cu treburi prin Franțe, Germanii, Spanii, Italii, dar unde nu sunt! Porumburile, acolo unde au fost semănate și prășite, sunt înalte, puternice, de un verde întunecat și au deja mătase iar știuleții se întrevăd.
În dimineața asta, câteva ființe ude, demontează circul de pe iarba stadionului. Pălăria mare a cortului a fost mototolită într-o dubă, scheletul rămas întregind o tristețe mormântală. Niște chei demontează șuruburi. Convoiul de mașini în care încape și un fel de oaie, un ponei costeliv și doi câini, fiindcă circul, respectabil, are și animale, se pregătește umilit de absențe să plece. A dispărut interesul pentru ceea ce în vremea poetului nepereche aduna curiozitatea ulițelor vii? Nu, a dispărut satul, plecat la muncă peste granițe, familii întregi, cu copii cu tot.
Încerc un fel de milă nepermisă pentru oamenii ăștia care trăiesc încă sub cortul unei iluzii. Sunt convins că nu și-au scos nici banii de benzină cu cele două ”mari spectacole mari” de la Sângeru. Nici fiica mea cea mică n-a fost, mergând la bunici spre a sărbători, la Udrești, ziua de naștere a vărului ei Andrei, mai june cu doi, trei ani. Singurul nostru contact cu circul privat din București a fost vizita la Muzeul Pietrei a patronilor, o pereche de vârstă mijlocie, interesată nu de bogățiile de artă, ci să cumpere un țap. Au trecut cu privirea în fugă peste exponatele din piatră ale curților și colecțiile de obiecte și grafică, oprindu-se la țarcurile cu animăluțe. Au ochit un țap camerunez pitic, din rasa africană care nu produce aici decât tandre încântări vizuale. Eu i-am privit fără un cuvânt, fiindcă muțenia mea nu are drept de recurs, iar soția le-a spus cu politețe că vietățile noastre nu sunt de vânzare. Pot vizita în voie, fără taxă, Muzeul.
Au plecat nemulțumiți, așa cum nemulțumiți părăsesc acum Sângeru, pe o ploaie deasă și rece, de noiembrie. Cine va răspunde, într-o zi, pentru golirea tragică de populație a României devenită țară de emigranți, fiindcă nu pandemia a ținut spectatorii la distanță de evenimentul, chiar dacă anemic, al circului, ci absența de acasă a săteanului? Pe la domniile voastre cum e? Vă doresc o zi bună!
