Buni zori, cu toate că mai potrivit ar fi să vă salut cu bună dimineața. M-am trezit târziu, m-au prins în somn orele șapte și n-am mai apucat clipa de argint când se crapă de ziuă lumina și pleacă să se culce Luceafărul. Atunci prinzi mirificul schimb de gărzi ale cerului, lent ca pasul de defilare al soldaților din Piața Omonia, undeva lângă Acropole, iar eu credeam, privindu-i, că-s soldații echipați fastuos ai Olimpului, aleși de însuși Zeus în secolul de aur al lui Pericles.
Apoi mi-am adus aminte brusc o vorbă a poetului rus Vladimir Maiakovski – „Comandantul forțelor umane este cuvântul” și mă întristez, cu toate că nu am voie.
Ieri, toată lumea m-a încurajat că trebuie să reîncep să vorbesc și degeaba încerc să mă apăr spunând că nu-mi iese nimic descifrabil sonor, că mi-e imposibil, că în gâtul meu s-au înghesuit câlții nevorbirii, iar replicile rămân toate în cap. Pot participa la o conversație ascultând, dar eu obosesc repede ascultând, conversația devine anostă chiar dacă celălalt, prieten sau membru de familie mi-ar vorbi din Shakespeare. Dar cât de obositoare trebuie să fie pentru interlocutor jalnica mea tăcere!
Ieri,fiul meu Arin Alexandru, avocat strălucit al unor mari companii, m-a pus în legătură cu o logopedă și o doctoriță a mușchilor care fac să dea din coadă silabele. Lecțiile, după o primă inventariere a mea la București, s-ar desfășura ca orele copiilor în școala online. Îl simt entuziast pe fiul meu, mai ales că Alexandra, nepoțica mea de la el, a dat două din examenele la capacitate și a ieșit fericită, sărind ca o ieduță, din școală, iar mie mi-a scris că a făcut foarte bine. Bucurie. Bucurie pe care eu o exprim prin mesaje bâjbâite la telefonul meu arheologic, fiindcă pe cele moderne nu le suport.
Afară se lasă iar de ploaie. Solar fiind încerc să deprind ceața ca pe o muțenie fără de care nu se poate. Și păsările zboară mai încet, ca niște mrene obosite, prin apa aerului.
Revin la defuncta mea calitate de a dialoga. Cineva spunea în tinerețea mea că nimic nu adoarme mai rapid un dialog decât o confirmare. Un da. Eu nu am fost niciodată yesman, calitatea mea părându-mi-se a fi aceea de a pune foc conversației și a contrazice pentru frumusețea de fulger a unei replici. Acum nici da nu pot spune decât printr-o aplecare a capului care la bulgari înseamnă nu, iar când ei clatină din cap în semn de negație înseamnă da. Ciudat a despărțit Dunărea vorbirea prin semne a muților.
Scriind, am primit un mesaj de la un tânăr prieten care a descoperit un aparat, un fel de tabletă prin care eu umblu cu degetele și cuvintele se fac iute vorbe, chiar în materia pentru urechi a sunetului. Nu știu cum vor suna gândurile mele în gura unui robot, dar pare a fi o poartă deschisă spre comunicare. Voi scrie mai târziu despre asta.
Un prieten din Israel m-a încurajat ieri, spunându-mi cum a reînvățat să vorbească un mare cântăreț al lor – a pățit ce am pățit eu – știut în toată lumea, în doar șase luni să spună cuvinte și a fost în stare să dea chiar și un interviu la o televiziune. Dar eu nu am uitat cuvintele! Vorbește și vorbește în telefonul soției mele dat tare, iar eu aș vrea să mormăi un răspuns, dar nu-mi iese și conversațiile mele mor toate fără a se naște.
Bună dimineața! Tai cu un cuțit imaginar ceața și norii, dar nu le pot face felii ca de pepene fiindcă se închid la loc. Soarele meu din august se relaxează undeva, fiindcă nu-l cred în stare să se ascundă laș. E vară, trandafirii au înflorit toți în curțile Muzeului Pietrei și ieri n-am apucat să povestim tot ce gândim despre fericire.
Din Confesiunile unui mut care a vorbit cândva
