Nici vorbă de lumină. În ferestrele mele se termină adânc puțurile de întuneric ale unei nopți care pare fără capăt. Aș mai dormi, dar cele șase ore de somn par a fi de ajuns pentru pleoapele mele care refuză să se închidă, clipind la intervale de îngândurări. Așa încep mai mereu zorii, înaintea zorilor.

De ce e ziua mea de Bobotează? Fiindcă în certificatul de naștere și în toate înscrisurile care dovedesc existența încă a ființei mele, stau scrise două prenume. Bunicul Victor Avramescu, autoritatea incontestabilă a familiei, domnind peste o familie cu patru copii, trei băieți și o fată, a ținut ca primul nepot (înaintea mea a fost Adrian, dar prin măritiș sora tatei devenise Tomescu) pe care-l considera menit să-i ducă mai departe numele, trebuia să se cheme Iordache. Luptătorul de la Mărășești avea un apropiat, șef al jandarmeriei regale de la Buzău, care mi-a fost naș de botez, pe care-l chema Iordache Rădulescu. Sortit eram, spre disperarea părinților mei care îmi aleseseră cu drag prenumele inexistent pe această vale atunci, Lucian. Azi sunt peste o sută, unii botezați de ai mei sau chiar de mine. Spre a nu înfrunta orgoliul bătrânului, ai mei m-au însemnat la primărie, în catastife, Lucian, dar – spre a mulțimi și nașul – mi-au trecut și anexa Iordache. Iată-mă-s creștin cu onomastică rezonând cu apele Iordanului, în care aveam să mă mai botez o dată, în locul în care s-a botezat Isus. Bucuria bunicului a fost atât de mare încât, în mijlocul curții, la baza castelului înalt de apă, a scris în piatră data mea de naștere, primul certificat de atestare că sunt.

Dublul prenume m-a chinuit, dându-mă adesea pe mâna unei birocrații nemiloase, care nu pare a avea ceva sfânt. Puțini știu însă acest secret al certificatului meu de naștere, ca atare primesc puține urări (iată, chiar acum mă sună cu urări buna mea prietenă Mariana, din București!), iar aghiasma de azi, sfințită și vânturată de preoți, ocupă preocupări cu înghesuială și lasă în plan secund onomastici.

Aseară am participat la o sărbătorire în Ierusalim a unui bun și drag prieten, Avi, prin invenția a ceva ce se cheamă, în limbajul internauților, zoom. Celebration in Honor of Avinoam Bar-Yosef, suna invitația, trimisă din vreme.

Avinoam Bar-Yosef a fost unul din marii ziariști ai Israelului. Așa l-am cunoscut, eu fiind trimis de ziarul meu din București să realizez un interviu cu Ițhak Shamir, premier atunci.

Născut în București (a și vorbit aseară despre asta) și plecat în patria evreilor la nouă ani, Avi a vorbit cu tatăl lui, în Ierusalim, doar românește. Longevivul său părinte n-a putut învăța bine ebraica, așa că la domiciliu sau telefonic, din desele călătorii în ”teritorii” ale ziaristului, limba română s-a păstrat vie și fără accent în viața lui Avi. A protejat astfel nu numai amintirile copilăriei, ci și singurătatea tatălui său.

Ieșirea lui Avi la pensie, la 73 de ani, s-a făcut din funcția de director al Institutului Mondial Evreiesc de Cercetări, ctitorit de el. O viață tumultuoasă, jumătate ca ziarist, jumătate ca șef al unor cercetări legate de viața comunităților iudaice din lume. N-am știut că una e și-n China. Știam doar că-s evrei de culoare, africani.

Ora de zoom, cu mine mut în ”prezidiul” prieteniei, dar având alături un text pe care ar fi trebuit să-l citescă Giorgiana, a zburat iute, mai ales că în poza mișcăcioasă se găsea și elocința, la 98 de ani, a lui Henry Kissinger, care vorbea din SUA. El a lăudat munca lui Avi și a răspuns și unor întrebări de politică pe mapamond. Cel mai puternic american în vremea președinților Nixon și Ford, s-a prezentat fără a arăta câtă viață a curs peste el.

Lângă mine, în ecranul laptopului la care scriu acum, era alt colaborator al Institutului condus de Avi, american cu funcții mari la Casa Albă în vremurile președinților George H.W. Buch și Bill Clinton, Dennis Ross. Nici el n-a apucat să scoată un cuvânt (sau poate n-am băgat eu de seamă) în ora programată a acestui dialog de elogii aduse muncii prietenului meu. Eram, la această masă de somități, unicul creștin.

I-am trimis lui Avi (el mi-a făcut surpriza să-l aflu în curtea de la Sângeru când eu am împlinit 70 de ani, alături de fiul său cel mic, Ishai, veniți o zi în România doar să mă felicite) un mesaj și el m-a sunat imediat, fericit și ostenit de lumea largă adunată la această celebrare, de pe mai multe continente.

Da, azi e ziua mea de nume. Îmi amintesc apele cu pești mici din râul Iordan, unde mi-am dus și copiii cei mari și pe Luciana, spre a parcurge drumul vieții pământești a Mântuitorului.

Iată, se crapă de ziuă, iar eu scriu, fiindcă atât mi-a mai rămas din putința comunicării, iar incapacitatea de a vorbi mi-a arătat și aseară (Doamne, câte întrebări aș fi pus somităților mondiale!) că ziaristul din mine a rămas o amintire, strâns de gât de un ștreang fără nume.

Buni zori, dragi prieteni și să aveți o zi cum vă e placul!