Lucian Avramescu: Buni zori! Ați aflat că vin ninsorile, nu cele de altădată, ci cele de azi?
Nu cele de altădată, despre care romanticul vagabond Francois Villon, cel condamnat la ștreag și grațiat în ultima secundă, se întreba cu înfiorare „Mais où sont les neiges d’antan?” (era acum vreo jumătate de mileniu, dacă nu mai mult), ci zăpezile de acum și cele de mâine!
Un meteorolog a zis, citând din prognozele lui, sau pentru că l-am mituit eu în gând, că de azi va ninge apăsat la munte și apoi și prin alte părți ale reliefului românesc în care câmpia, ca o netedă turmă de mioare, se preschimbă în cireada de bivoli a dealurilor, pentru ca mai sus să se facă Omul și Caraimanul pe care stă crucea Reginei și a eroilor Reîntregirii și Sfinxul cel de cremene care-i statuia lui Decebal sau a însuși Atotputernicului. Peste toate va ninge, iar mie mi-e dor de ninsoarea mea și a copilăriei mele, mi-e dor să ies din casă prin nămeți mai mari ca mine, iar albul catifelat și rece să dezinfecteze lumea de viruși și molime și să spele mâinile omului de obiceiul de a-l strânge de gât pe aproapele său. Adu-ne, Doamne, primenitoarea zăpadă din vis!
Romanul meu ”Despre singurătate”, scris când nu eram mut, ba chiar vorbele ieșeau printre buzele mele ca albinele din stup și-și luau zborul, se termină cu o zăpadă în iunie, care se suie până la turla Bisericii, face albe căpițele caselor și numele acelei ninsori nu este singurătate, ci iubire. Aștept ninsoarea promisă, dacă nu de tine, meteorologule, de îngerul meu păzitor care m-a felicitat că azi noapte am izbutit să pun punct cărții mele pe care nu credeam c-o voi scrie vreodată, ”Confesiunile unui mut care a vorbit cândva”. Am scris-o pentru a reînvăța să trăiesc, iar învățătorii mei, care sunteți voi, s-au dovedit destoinici în dragostea de a sprijini un ciung care uitase să înoate fără mâna vorbelor și se ducea la fund.
Afară e nor. Din el dacă nu vor cădea lebede albe, ci picături de lacrimi ale bucuriei, eu le voi preschimba în fulgi mari și deși ai dragostei de viață. Dacă ninge la munte doar, mă voi sui pe culmea dinspre Nucet a Jariștei, că de acolo dacă întinzi degetele pipăi pe creștet Bucegii și fac un bulgăre de nea pentru a mi-l pune pe cap, iar eu voi fi primul om de zăpadă cu care să se joace copiii.
Ninge deja, ce dacă doar în închipuire deocamdată, fiindcă închipuirea este preludiul realității și anticamera ce se deschide în Edenul visat.
Ninge, Doamne, cu noi, fă-ne fulgi curați de zăpadă și eliberează ninsorile care igienizează păcatul. Dezinfectează răutatea, adu îndărăt, în fiecare din noi, copilul plecat și rătăcit în neunde.
Mi-e dor de el ca de zăpada care va veni. Buni zori!