Lucian Avramescu: Buni zori București și vouă, prieteni, oriunde v-ați afla

S-a mărit noaptea sau în metropolă, lumina, ușor sulfuroasă, își face loc printre clădiri mai greu? Și una și alta. Zorii se strecoară dând cu coatele în pereții de beton care nu-i lasă să-și ia ușor în stăpânire casele rare, bulevardele flancate militărește de blocuri, cartierele care au început să uruie din tramvaie.

Stau la geamul balconului pe un scaun de răchită, cu spătar, foarte aprope de trei castani care suie an de an mai sus și primesc aerul rece al unui București în care n-am mai fost de cinci luni. Am aici copii mari cărora le-am lăsat o vilă veche, a familiei, refăcută de mine, cu o curte largă și grădină cu pomi, cu o arhitectură care ținea de știința interbelică a arhitecților Micului Paris. Aici sunt vecin de respirație cu castanii plantați, spre revolta unui cvartal de orgolii, de vecinul meu, fie-i țărâna ușoară, Adrian Petrescu. S-a încăpățânat să-i pună în pământul puțin dintre blocuri și să-i păzească de reclamațiile la primărie, poliție, protecția neantului. Reclamagiii respiră și ei ozonul amărui al castanilor în care acum suie, ca pe trepte, sărind de la o creangă la alta, o coțofană. Ce o fi căutând o coțofană în București? Peste blocuri planează un pescăruș, o doamnă în pantaloni scurți, cu picioare albe și blondă, plimbă un cățel miniatural printre mașini. Patrupedul de jucărie udă, cu piciorul ridicat, o mașină, stropind anvelopa din spate, de lângă țeava de eșapament. Pare un ritual care se repetă în fiecare dimineață. Câinele este, coloristic, asemănător doamnei. Fiecare se află la un capăt al sforii care-i leagă, consfințind o frățietate. Deosebirea e că el pare șeful, el stabilește traseul, iar doamna nu face pipi pe mașini.

Încerc să-mi amintesc diminețile în marile orașe unde am rămas peste noapte. Sunt numeroase. În unele am locuit trei zile, în altele mai mult. Încerc să-mi chem în memorie dimineți trăite la Sao Paolo, în Brazilia, cu 22 milioane locuitori, la Tokio, Hanoi, New York sau Hong Kong. Îmi răsună în urechi cântecul muezinilor la Bagdad, care era o perlă a Orientului atunci, sau la Cairo, aproape de Piramide și Sfinx. De acolo pleca mai departe deșertul galben, peste care luneca vântul ca pe schiuri, în căutarea caravanelor cu cămile. Liniștea unor dimineți la Ierusalim, unde s-a petrecut Răstignirea și Învierea, și apoi avalanșa de creștini care, veniți din toată lumea, refăceau traseul Marelui Învățător și umpleau ziua cu un Tatăl nostru poliglot. Dumnezeule, Roma sau diminețile nesfârșite ale Florenței unde și seara era dimineață, bogăția de vii și coline ale Toscanei, asemănătoare cu dealurile de la Sângeru. Eu, maică, sunt umblată ca mămăliga în țest, glumea fericită străbunică-mea care s-a dus spre suta de ani fără să iasă din satul ei.

Distribuie prietenilor

Satul București, pe care multiplicându-l de zece, douăsprezece ori obții New Yorkul și de mai multe ori pentru a egala Beijingul, se arată liniștit în această regăsire. Ultima dimineață de acum cinci luni îmi amintește o zi cu externare după lungi investigații asupra creierului meu care refuza să-și arate cusurul unei fisuri. Am pleacat mut și mut am rămas. Coțofana din castanii domnului Petrescu, ajunsă în vârf, și-a luat zborul pe direcția Mănăstirii Plumbuita. Orașul se trezește încet. E o nouă zi în care am de umblat. M-am acomodat cu muțenia și încerc să-i acomodez și pe alții cu comportamentul meu silențios în exces, astupând, ca nisipul Saharei, viața mea cu voce care se auzea. Să aveți, oriunde v-ați afla, o zi bună!

12 august 2020, București