În noaptea asta care nu s-a isprăvit, argument fiind bezna care stă înghesuită în ferestre, am avut o neîntreruptă gâlceavă cu somnul. El nu s-a lipit de mine, eu nu m-am lipit de gumilasticul lui care te transferă în nicăieri și te plimbă pe neunde.
Ieri a fost o zi cu ceva mai mulți vizitatori la Muzeul Pietrei. Niște doamne m-au găsit șonticăind în baston, prin capela cu ziduri înalte de piatră dar fără acoperiș. Luam cu centimetrul de croitorie al gândului niște măsuri și le probam coincidențele pe colile din scăfârlie. Apoi n-am căzut la pace cu mine dacă voi zidi clopotnița lipită de peretele de piatră al capelei cu doi meri în ea, sau umplu cu ceva aer spațiul dintre cele două construcții.
Două feminine din Ploiești, de vârste relative, dar cu un zâmbet natural june pe chip, cum au toate femeile lumii când vor să fie frumoase și le iese chestia asta fără vopsele, din lumea medicală ambele, mi-au spus că pe mine mă căutau. Ziua împrăștia cu dărnicie lumină pe pietre și frunze, iar merele Florina și Ionathane, cărându-și, ca în niciun an, crengile la pământ de atâta rod, prezentau obraji îmbujorați și fețe integral rubiconde.Să mai zică cineva că dacă nu stropești pomii n-ai fructe. Am, fără nicio stropeală. Cota luată de viermuși a fost nesemnificativă, iar merele căzute au fost deliciul rumegătoarelor din ferma de animăluțe.
Doamnele au vrut poze cu mine și protestele mele că le stric fasonul și le defectez minunăție de electronice au fost zadarnice. S-au pozat pe rând cu mine, schimbându-și între ele aparatele telefonice, iar părul alb și fața mea de bidon turtit au plecat cu ele, nu înainte de a mă minți galeș că arăt încă șic. Firește că n-am putut să mă prefac – ce naiba! – că le cred.
În casă mă aștepta mesajul prietenului meu de peste treizeci de ani, profesorul Dorin Sarafoleanu, comentariu generos la cartea mea pe care i-am dăruit-o săptămâna trecută, în singura vizită la un doctor executată de mine într-un interval de un an și jumătate.
”Domnule Avramescu, cartea pe care mi-aţi oferit-o( e vorba de „Confesiunile unui mut care a vorbit cândva”) , este un reușit amestec de inteligență, cultură enciclopedică, gândire filosofică profundă…dar mai ales de sensibilitate, emoție și suferință.
Cred că Destinul – dacă credeți în el – a hotărât ca prin acest sacrificiu să câștige literatura și deja câștigul literaturii se vede.
Ceea ce m-a impresionat în mod special este dragostea, iubirea pentru viață, oameni și pământul nostru românesc, sentiment aidoma bunilor dumneavoastră prieteni Nichita și Adrian, despre care pomeniți cu emoție.
Vă mulțumesc! D.Sarafoleanu”
Am citit de trei ori textul cu un sentiment de prea plin sufletesc. Vedeți de ce nu trimit eu criticilor literari cărțile mele?! Când eram tânăr, îi trimiteam plachetele cu versuri lui Ulici, iar Manolescu mi-a scris pe coperta ultimă a cărții ”Ei, aș! Spunea poetul…”, Editura Eminescu, nu mai știu anul, probabil o mie nouă sute opt sute, că am indiscutabil talent, dar depinde ce voi face cu el. Am făcut multă gazetărie, propunându-mi mereu să fug din presa cotidiană și să scriu romane dar nu mi-a ieșit fuga. Piedică îmi puneau și cei doi copii pe care-i aveam atunci de crescut.
Oricum cititorul mi-a rămas unicul critic literar de încredere, atent, fidel, cumpănit, și-l cred și când mă laudă și când mă înjură.
Cam atât prieteni. Scriu cu un singur deget pe tastatură și mi-e teamă să nu se rupă ca un gătej și mâine vă zic buni zori telepatic. Să aveți o duminică de septembrie ca un cozonac de Paști!
