Lucian Avramescu: Buni zori! Ca o naștere de prunc, lumina

Nașterea zorilor e înceată, ca mai toate nașterile. Rar copilul e zvârlit din burta mamei ca un sâmbure lunecos. De cele mai multe ori născătoarea de copil geme, se sforțează în dureri neînchipuite, pentru ca în final să audă piuitul țipăt al celui care poți fi chiar tu, cel care mai târziu îți uiți mama și-ți disprețuiești prin uitare părinții. Uneori, neieșind deloc, doctorul taie, face incizii și extrage buturuga unui copil dolofan care nu încăpea să iasă, cu toate sforțările, printre șoldurile delicate ale mamei.

De ce recurg la astă comparație? Fiindcă zorii, de care-s iubitor ca de un copil mic, vin în urma unei sforțări cosmice. Victoria lor, în bătălia zvârcolită cu întunericul, e o naștere. Lumina vine subțire, prin fire de borangic, fiindcă găsește nu doar opreliștea nopții, ci platoșa de cadran a norilor, fumul cețurilor, fantomele care au locuit întunericul prielnic. Zorii vestesc vietății om că e vie, țipătul cald al luminii e ca al unui prunc ce te anunță că ești.

La Sângeru, zăpada din sat a rămas pe ici pe colo, în timp ce dealurile se luminează albe. Pădurea Călugăreasca are un paspartu baroc de zăpezi, iar la Udrești, în partea dinspre peşterile schivnicilor din veacul al treilea după Hristos, e troienită. Adi, meșterul cu care clădesc o colibă de piatră în livadă, rotundă, urmând să fie învelită, ca și poarta mare, cu șindrilă de piatră, a sosit odată cu zorii împreună cu doi băieți cu majorat. Ciocanele lor se aud ca toaca, la un început de slujbă. Uneori pun punct frazelor mele, fiindcă sunt chemat să dau explicații în calitatea asumată de inginer și arhitect. Desenele mele sunt clare, au cote și săgeți indicatoare, dar ei sunt învățați să lucreze după regulile unui instinct primar, cel care a reușit, după peștera care era scobită de dalta lui Dumnezeu, moștenită gratis, bordeiul pe care românul și l-a făcut ca adăpost și a ținut veacuri la rând. Meșterul Manole a făcut o mănăstire fără asemuire din capul lui de poet de turle. El ținea, în savanta lui inginerie, doar un creion după ureche.

Suntem în patru decembrie, într-un nou zori de zi, luminos ca o pajiște cenușie. Castronul cerului a dat voie cu zgârcenie luminii, norii anunță ceva care ar putea fi bucuria ninsorii, prin geam mă privește cu mărgeaua minusculă și mirată a ochiului un pițigoi cât o anafură. Pelerina lui combină nuanțe de verde, furate de la frunzele care nu mai sunt și un petec alb cusut migălos sub cioc. Salut, vietate! Și pentru tine au venit zorii!

Vă salut, prieteni, oriunde vă găsiți (am primit zilele astea frumoase mesaje de peste Ocean și de peste continente, semn că românii ocupă planeta discret) cu același cald Buni zori! care să vă găsească sufletește și trupește teferi și încrezători în triumful luminii.