Lucian Avramescu: Buni zori! Cum v-au fost visele?

Întreb, fiindcă visele, filmele fără drept la Oscar pe care le fabrică mintea noastră lăsată nesupravegheată, cam de capul ei, compensează o absență. Copiii râd în vis și zice-se că răspund astfel îngerilor care le zâmbesc, sau suspină, exteriorizând un plâns înfundat. Eu visez anapoda. În noaptea asta, cele patru ore pe care le dorm, încă de când eram în liceu – London dormea cinci ore! – somnul a fost neted și plictisitor ca moartea. Presupun că mort fiind, nu ți se mai întâmplă nimic, nici memorabil, nici nememorabil. Și asta ține o veșnicie. Nu de moarte mă tem, ci de veșnicia ei, suspina genial, Poetul. Dar să ies din subiectul care a devenit apanajul televizoarelor de știri și pe care eu nu le mai urmăresc. Curiozitatea mea, în legitimă apărare, pesemne, s-a resemnat și s-a tras deoparte din coronavirus. Nu înfricoșată, ci plictisită. Sună barbar, știu. Balzac spunea că nimic nu-l plictisește mai mult decât o înmormîntare.

Dacă nu-mi răspundeți ce vi s-a întâmplat în somn, câte veselii, ciudățenii și umbre v-au dat ocol – erotismul se ține după tine indiferent de vârstă – vă voi spune eu cum e dimineața la Sângeru, localitate de pe planeta pământ, de unde pentru mine răsare soarele. Uneori astrul apare ca o buburuză care se cațără discret pe marginea orizontului curbat al dealului Bobaru. Se uită afară, cercetează trimițând în avanposturi o rază care vine nedumerită îndărât, pipăie și adulmecă. Soarele e nedefinit și stă pe picioare umed, ca un ied fătat atunci. Acum m-a izbit în ochi, suit un lat de palmă pe cer, derbedeu și obraznic. Am încercat să-l văz și n-am izbutit fiindcă mi-au lăcrimat ochii. Sartre, care-și disputa teoria absurdului cu Camus, era nemulțumit de soare pentru îngâmfarea lui ilegitimă. E și el acolo, un opaiț pe cer. Opaițul ăsta m-a orbit și m-am frecat mult la ochi, privind spre apus, în partea ailaltă, unde razele ajungeau domolite, cernute prin pâcla fugărită a zorilor. Aerul e rece, bibilica, unica pe care o mai am, după ce vulpea le-a jumulit de pene pe celelalte și, generoasă, mi le-a lăsat – penele! – în grădina vecinului, emite un fel de pitpalac puternic, metalic, bocet sonor al unei văduve de război, acoperind cocoșii ca o soprană care face inexistent corul. Văduvia ei, mai ales că de trei zile ouă, este strigată cu speranță, dar nimeni n-are bibiloi pe o rază de șapte ulițe și e greu de crezut că trebuințele ei vor fi mulțumite de alt păsăret masculin, abundent de altfel în curte.
E dimineață de primăvară la Sângeru. Viața curge normal, fiindcă nu se vede nicăieri. Eu respir, deci exist. Ai mei încă dorm.

Satul, care și-a pierdut, de când s-a mutat trei sferturi în Spanii, Italii, Germanii și Marocuri (anul trecut m-a vizitat o familie de sângereni marocani, al cărei fiu, de 18 ani, îndrăgostit subit de satul părinților, nu mai voia să plece îndărăt, în țara africană unde se născuse!) și-a pierdut multe din obiceiurile vechi. Curțile nu mai au, majoritatea, lighioane, vacile sunt doar cele albastre dintr-o reclamă, iar ouă se găsesc uniforme și cu un gălbenuș decolorat, la prăvălie. Întors de la București, am găsit 200 în frigider și nu am cui să le împart. Satul tace. Tace cu o tăcere care nu e a lui. Tace, dar de după pereți simți o respirație de bătrâni care așteaptă ceva nedefinit și de copii care, neavând școală, rămân în somn, într-un chiul fără premii, admis.

Distribuie prietenilor

În rest, primăvara tropăie din seve, silențios, în copacii care dau flori. Nu mai trec nici jandarmii cu sirene spre Țigănie, cartier care și-a recuperat ceva cetățeni comunitari ai Europei, triști că nu mai pot sta în uliță în grămezi de rugbi. Scriindu-vă acest raport de salut, bag samă că soarele mângâie acoperișul primăriei și a decupat, ascuțit, creionul clopotniței cu care satul se iscălește de prezență în condica lui Dumnezeu. Să aveți o zi bună!