Iată marea sală de nașteri a lumii!  Livada cu meri se naște acum, în lumina umedă de rouă, iar uşile, zăvorâte, își apasă clanțele.

Primele licăriri de lumină fac să apară silueta bătrânului nuc, vechi de o sută de ani, dar nou născut în decupajul zorilor.

Zidurile casei ies din întuneric și statuile din piatră capătă ființă, cuprinse de sufletul vederii.

Nou născut în zori pare satul împovărat de ani și crucile cimitirului sunt tinere, cu morții care învie deodată cu iarba.

Iubesc zorii fiindcă ei sunt simbolul Învierii.

Acum se nasc pe cer cârdurile de gârnițe care apar dinspre Polonia, cu un desen migălos din zig-zaguri, iar gâgâitul lor are un ecou special. Când mari unghiuri zburătoare se desenează în azurul străveziu sunt sigur zorii.

Tristețea nu are timp să capete consistența zilei, ca atare, în zori,  ea poartă un zâmbet discret care cheamă bucuriile vieții.

Zorii sunt o mare sală de nașteri în care lumea dă nume copacilor și frunzelor și nefrunzelor, luminează chipul care se vede frumos al omului, înfioară pulpele învelite în noapte ale femeii, dezgolindu-le cu duioșie. Vrăbiile îngropate de apus sunt dezgropate de cupa de argint a luminii și prind a-și scutura aripile.

Zorii arată nevăzutele toate, cheamă iubirea să se dezlănțuie, spală gutuile în rouă sau brumă, sânii iubitei, ca două întoarse cești, se lasă pipăiți de lumina care perforează perdelele și intră în dormitoare.

Iubesc zorii fiindcă sunt Învierea a tot ce a îngropat în pământul ei întunecat noaptea. Ei desfac ghiocul de om din scutece iar nou născutul face pipi spre cer, înainte de a căuta izvorul de lapte al mamei.

Și iarba și puța copilului țintesc spre înalt și toate se îndreaptă, ca floarea soarelui, spre lumină.

De ce vă zic buni zori? Din aste pricini și din altele, pe care am uitat să le chem, fiindcă ei sunt începutul, nașterea, dragostea și întrupând acestea la un loc, nu pot să nu-i evoc, salutându-vă cu ei, cum aș saluta cu lumină.