Lucian Avramescu: Buni zori! Perpetuarea tăcerii sau tehnici de a vorbi fără cuvinte

Ieri, prietena mea olandeză Hanna, poet și medic homeopat, mi-a transmis o nedumerire care se adaugă revoltelor mele. Pachetul cu doctorii trimis pe adresa mea, corect scrisă, reîntors în Olanda fiindcă ”destinatarul Lucian Avramescu nu există”, se mai poate întoarce o dată. El ar fi în România din 17 iulie, pentru a doua oară, și din nou stă pe undeva prin triaje. Triajele sunt o formă deghizată a nepăsării. Pe acolo trec trenurile care duc nicăieri și aduc, la întoarcere, vagoane cu vorbe goale.

Soția mea a aflat alaltăieri că pachetul pentru mine e din nou la Ploiești, și va veni. Vocea care a răspuns după două zile de vorbit cu neantul, înlocuind un robot care te pune pe așteptare, era a unui bărbat. Ieri trebuia să primesc la Sângeru pachetul, minuscul de altfel. Nu a venit. Apoi a venit o nouă nedumerire a Hannei. E posibil ca a doua oară pachetul să fie blocat din motive de coronavirus. Ale țării mele sau ale țării ei? Nu mai înțelege nimic și nici nu mai contează. Cert e doar că medicamentele trimise cu speranţă şi drag au fost, mai sunt poate, în proximitatea îngândurărilor mele. Acum umblă printr-o Europă a virusului, fără adrese, cu busole defecte și poștași roboți. Coronavirusul a stricat tot. Aparența e că omoară oameni. Da, dar îi omoară prin incendierea ordinei şi instaurarea haosului care scoate fum gros. Nimeni nu mai vede nimic, iar de înțeles nici atât. Moare logica lumii, supaviețuitoare de la Socrate încoace.

Aproape de miezul nopții am primit un nou mesaj de la Hanna și un cod de expediere de marți, 14 iulie, orele 10 și 16 minute. Poate te urăsc unii fiindcă ești ziarist și critici? – scrie interogativ prietena mea, care deduce că sunt un destinatar pus la index. Nu cred. Dar, mai știi!?

Distribuie prietenilor

E dimineață și îmi iau porția matinală de rouă pe tălpi. Cineva mi-a scris că mi-am făcut o religie a dimineților. De ce? – mă întreabă. I-aș răspunde dacă aș ști. Poate că genetica mea care cuprinde câţiva intelectuali și multe generații de gospodari ai ogoarelor, cu păsări și vite în curte, care se sculau devreme fiindcă omul de la țară dă întâi de mâncare vietăților și apoi se așază el la masă, umblă, acea genetică alcătuită din cromozomi, și prin mine.

Mă uit mereu pe cer să știu dacă va ploua. Aveam un coleg de facultate la București. Scria, era din Cluj, poezii ca și mine. Nu-mi plăceau poeziile lui care, credeam eu, nu aveau suflet. Ale mele aveau prea mult suflet dar nu erau îndeajuns de moderne. El mă critica aspru și doct. Eu nu-l descurajam, menajând un orgoliu care depășea mult talentul de care aflase doar el, dovadă că după licență ”s-a lăsat”. I-am zis într-o zi pe Magheru, umblând alături amândoi, pe trotuar, fără țintă, fiindcă nu aveam bani de o bere, că s-a înnorat și până diseară plouă. M-a privit cu un dispreț strivitor. Dialogurile unor poeți, chiar dacă neafirmați (eu publicasem câte ceva prin revistele literare) trebuiau să fie despre Baudelaire, Poe, Apollinaire, Rilke, pigmentate cu axiome din greaua filosofie a lui Kant. Cum să vorbească un poet despre vreme, ignorând Critica rațiunii pure? Ploaia aceea, care chiar a venit peste Capitală, a pus punct prieteniei noastre literare. Nu aveam aptitudini pentru a accede în cabina de lift a celor care suiau la etajele înalte ale nemuririi.

Vorbesc prin semne cu câinii mei care au început să-mi descifreze tăcerea. Apoi mângâi pe coamă poneița Peticica. Sătul, berbecul cu cele mai răsucite coarne din univers, Burebista, doarme lângă piciorul meu, după ce o noapte a păscut liber printre meri, cu consoarta și fiica alături. Lumina vine din toate părțile, aluvionară și albă ca aluminiul din cuptoare.

Intru în casă să scriu. Scriu. Am o corespondență zilnică dătătoare de iubire umană,  cu domniile voastre. Poate de aceea scriu dimineața fiindcă sunt lăsat singur cu prietenii mei în cea mai pură lumină care curge din cosmos. Lumina zorilor. Acum nu se petrec abdicări iar roua alungă orice lașitate. Comunicarea fără vorbe e fluentă cu toate că nu dezleg misterul de a avea încă în mine cuvinte. De unde vin? Buni zori și bucurați-vă, privindu-vă chipul în oglinda acestei lumini binefăcătoare!

Filă din cartea Confesiunile unui mut care a vorbit cândva