Lucian Avramescu: Buni zori! Vă urez ca acest sfârșit de săptămână să vă afle obositor de fericiți

Buni zori, prietene și prieteni! Vă salut mereu astfel cu toate că zorii, plini de fumul ceții și acaparați de întuneric, tot așa vor fi până prin martie. Doar nopțile de iarnă, înghețate, vor mai da o strălucire de țurțure începutului de zi.

Traiul matinal, în cafeniu și kaki, iartă doar privirea celui învățat să-și doarmă lung diminețile, iar prânzul, echivalent al zorilor pentru el, îl scutește de un disconfort coloristic burzuluit și tomnatic. Zilele apar greu, de parcă s-ar ține după limbile obosite ale unui orologiu stricat, sau pus să umble cu încetinitorul. Pruncii, o spun eroinele printre picioarele cărora se naște lumea cu totul, umedă și sângerândă, ies greu și cu sforțare nu musai când sunt dolofani ca niște purcei. Și zorii sunt o naștere pe care maternitatea cerească o repetă, iar lumina și bezna, surori de mamă, fiindcă tatăl pare diferit, intră și ies greu pe același gârlici sub razele soarelui care, când e, fiindcă acum lipsește, se uită printre zăbrelele se sus cu o curiozitate de mascul neîngăduită.

Se zice că murim atunci când nu mai avem planuri de viitor. Ziua care începe face parte din viitorul imediat, iar eu am planuri multe, de țăran țepos ca o miriște și alb ca zăpada. Pensula mustății mele mai ține ceva umbre ca o relicvă muzeală a tinereții.

Distribuie prietenilor

Ieri, prietena mea de Facebook, draga de Simona Stoica, mi-a trimis un filmuleț din emisiunea Ceaiul de la ora 5, unde eu, negru ca un bivol, o iscodeam pe frumoasa Cezara Dafinescu în legătură cu capacitatea ei de a aștepta un bărbat la o întâlnire programată. Ce longevitate are capacitatea dumneavoastră, ziceam eu cu încăpățânare, de a sta locului? Nu am așteptat, spune alintată, o actriță care era atunci mai frumoasă ca Marioara Voiculescu, niciodată. Chiar deloc nu-l așteptați pe acel bărbat? Deloc! Dacă întârzia, fie și un minut, nu mă mai găsea, spunea zâmbind Cezara, de la altitudinea farmecului ei, iar eu concluzionam, curtenitor, că, la cum arată, cred și eu că n-are chef să aștepte niciun bărbat, chiar de-ar fi Adonis din mitologia greacă sau Făt Frumos din legendele românești.

Secundele alea de filmuleț, cu mine pe o scenă cu microfon, sigur pe mine, învelit într-un păr negru vălvoi și barba așișderi, m-au făcut să-mi mușc buzele până la sânge, spre a nu compromite momentul cu o lacrimă, nu pentru că arătam tânăr, fiindcă tinerețea e, până la urmă, o stare de spirit, ci pentru că vorbeam, vorbeam cu lejeritate, iar replicile ieșeau din mine legate în sfori împletite meșter. De ce Doamne, m-ai amuțit cu totul? Cu ce ți-am greșit și unde am călcat strâmb pe pildele tale de m-ai lăsat fără o vorbă?

Începe să fie zi, prieteni, lumina unor raze pipăie căciula de tablă a primăriei, iar altele inspectează Runcu și Fundu lu Stan, o fundătură cândva plină cu vii, până sus, la Tătaru și Vaideel, iar acum rai al mărăcinilor de cătină prin care umblă fazanii și vulpile care le iau urma. Cerul se arată ca un tablou dat cu fond albastru, pe care Dumnezeu n-a pictat niciun nor. Sâmbătă fiind, și-au luat liber la cântec, pițigoii și mierlele, iar satul tot se arată ca o sală de concert goală de public și de instrumentiști.

Eu vă las cu drag în somn sau pe marginea somnului și plec să-mi trezesc cele 162 de vietăți ale volierelor, cele mai multe pe două picioare (ieri am făcut un recensământ) și să observ dacă dihorul, cu care locuiesc la același număr de uliță principală, și-a luat cumva tainul. Să aveți – eu zic rar weekend – un sfârșit de săptămână ocolit de junghiuri și griji, până la a deveni obositor de fericiți.

3 octombrie 2020

Filă de jurnal din ”Confesiunile unui mut care a vorbit cândva”