Lucian Avramescu: Buni zori, prieteni ! Caut – și găsesc – optimism

Firește – de ce mă certați? – că și eu umblu, aș zic orbecăi, fiindcă e noapte, în căutare de optimism, iar verbul cu baston a orbecăi mi se pare nimerit.

E chiar trei noaptea. Prin geam disting un cer înstelat, ceea ce-mi indică lucrările solide ale gerului, cel care preschimbă apa din vasele păsărilor în gheață, dându-mi de furcă în zori.

Lupii mei dorm în coteț unul în celălalt, frigul împăcându-i după conflictul armat de ieri– colții câinilor sunt arme veritabile – pentru un os de gâină. Ambii aveau vasele pline cu mâncare gătită, inclusiv hălci de carne. Dar osul acela, ca și la oameni, declanșase un război nimicitor. Temperatura de nu știu câte grade sub zero, a adus pacea în zona canină, iar gladiatorii mei s-au potolit, constrânși la îmbrățișare de un pericol comun.

Aseară, frânt de oboseală după o zi de trudă, am adormit – ceea ce nu mi se întâmplă – la orele 21,00. Socotind cele șase ceasuri bune de somn compact constat că-s cu îndestulare pentru cel ce îs și mă știu de o viață. Așa că, până se luminează, lucrez cu pixul meu electronic, sclipicios ca un pahar cu limonadă și poreclit laptop. Citesc comentariile domniilor voastre la scriitoricelele mele de ieri.
Traian Tudor îmi scrie:
”Vreau liniște și pace , și zori-dimineți care aduc cu ei răsăritul soarelui pe cer DOMNULE AVRAMESCU. Vreau , întinderea de ape , de mări  și de oceane , vreau florile ,cu parfumul lor înmiresmat și ciripitul păsărilor , din pădure. Mai vreau sfintele sărbătorii , de Crăciun , și anul nou , și promoroaca de zăpadă , troienită pe uliță
Într-un cuvînt , vreau să trăiesc în lumea aceasta, cu bune și cu rele , așteptând de fiecare dată, vești de la dumneavoastră”.

Și eu vreau  domnule Tudor. Trăiesc speranța că bucuriile vin cu repetiție.
Cică am scris, mă înjură cineva, că ne-a fost furat Crăciunul.! Cine ți l-a furat, mă, idiotule! Cam asta e, în rezumat, ideea unei nemulțumiri progresive. E o poezie de melancolii, domnule neidiot. Poeții, știam, au liber la melancolie. Nu, Crăciunul e-n mine, în tine, dacă ești creștin. Mă refeream la această boală sinistră care îmi contaminează prieteni și pe unii chiar mi i-a luat de tot, nu la guverne care orbecăie, toate, din americi și rusii, până-n țările mărunte, atât de mărunte că le-am uitat capitalele și nu știu unde să le pun pe hartă, cu toate că-s un om care a avut norocul să umble mult pe planetă. N-am vrut, prin poeziile mele să strivesc corola de lumini a Crăciunului și nici minunea lumii. Mi-am îngăduit metafora unui oftat.

Pandemia asta cu nume floral a dat lumea peste cap, iar eu – nu dictaturile – din prudență, nu-mi voi lasa copila la colindat. De ce? Mi-e frică, recunosc fără jenă, pentru ea și pentru covrigii care pot aduce cu ei din sat, boala asta nenorocită.

Am făcut o statistică personală. Cei mai mulți din cei un milion și jumătate de îmbrânciți în groapă de coronavirus, la nivel global, sunt de vârsta mea. Cică avem comorbidități – eu sunt mut de la o vreme – iar virusul vânează vietăți cu șubrezenii. Am, cum v-am mai spus, și subrezenia de a visa, boală fără leac.

Cum caut eu optimismul, într-o lume devenită cenușie? Ieri, reîntregind în jurul lui Adi, meșter cu care am închegat porțile de piatră sculptată de la șosea, o echipă de șase oameni cu priceperi constructive relative, dar harnică, am continuat cu avânt, translarea, de pe hârtia desenată de mine, în livadă, a unui proiect care întregește cu o a treia curte Muzeul Pietrei. Am început să mut sculpturi grele, aduse de unde, de oriunde, de neunde, depozitate într-un șopron, fiindcă nu mai aveau loc în celelalte spații muzeale, printre aleile desenate între merii și vișinii și cireșii plantați de mine acum șapte ani. Încep să aibă rod, iar bucuria mea ar fi ca vizitatorii nu doar să vadă gratis ce am izbutit eu aici, ci să se și înfrupte nestingheriți din roade.

Am pus temelia de piatră a unei colibe cu ziduri rotunde și cu acoperiș care va fi tot cu șindrilă de piatră. Piatra nu suferă de ger, iar ziua putem utiliza și mortarul dacă este dens. În această colibă ca o cetate mică, voi așeza darurile uitate ale viețuirii rurale, cele care făceau să miroasă frumos a nemurire odăile bunicii.

Am muncit cot la cot cu oamenii, retrăgându-mă în casă zece minute pentru a scrie o poezie care îmi umbla prin cap și nu-mi dădea pace. Am postat-o spre mulțumirea, văd, a dragelor mele cititoare, și spre încruntarea alimentată cu vehemențe a unui cititor care nu avea pe cine să injure și m-a găsit apt să încasez. El a interpretat politic și polemic poezia mea, cu un exces nepotrivit, de campania electorală.

Tot în livadă pun fântânii cu colac de piatră, săpată acum trei ani, cu apă bună, o cumpănă cu ciutură de lemn. Mai am… dar spun prea multe, înlocuind curiozitatea vederii fiindcă fața locului e alta decât fața cuvintelor.

Sunt optimist și abia aștept să vină zorii, cu meșterii mei de mână. Ce frumos te țin zorii de mână! Dealurile mele încep să miroasă a Câmpia Libertății, a 1 Decembrie și chiar a Crăciun. Nu e prea devreme să vă urez sărbători cu bucurii! Să vă meargă ziua din plin! Vă ies eu în față cu găleata plină, fiindcă la noi e o vorbă din bătrâni  că în zori  nu e bine să întâlnești pe cineva cu găleata goală, că e ”de sec”.