Lucian Avramescu: Buni zori, prieteni! De ce urlau câinii în Giurgiu?

Buni zori, prieteni? La Sângeru ploaia a lucrat pe acoperișul casei noaptea întreagă. Acum, când începe să se lumineze, am găsit cerul atât de aproape că-l poți mângâia. Nu mai plouă. Trupurile norilor, de cireadă obosită, care a tras din greu niște care, dorm pe case, ca niște boi care nu se mai pot clinti. În copilăria mea, finul Stere, de peste drum, avea doi boi uriași cărora le mângâiam botul umed când se trăgeau la ohihnă.

Citesc ce mi-au scris prietenii, comentând o poezie pe care am așternut-o dintr-o respirație aseară. Așa scriu poezie de când mă știu, dovadă că gândul, plecat la cumpărături de viitor, mereu mai scump, ca roșiile și leușteanul, își permite să uite la fel de repede. Sergiu Marinescu îmi scrie: ”Gând bun, Maestre! Arta de a îmbătrâni constă în a păstra atata experiență.
Când îmbătrânim frumusețea se transformă intr-o calitate interioară” .( Victor Hugo)

Aș vrea să-i răspund, cu toate că nu știu unde se termină constatările personale și unde continuă clasicul francez. Cu prietenul Sergiu, pot dialoga prin scris, cu toate că nu ne știm personal. Cu Victor (Hugo), atunci când rezervele mele de viitor se vor fi epuizat. Petruța – nici pe ea n-o știu direct – dar încep s-o recunosc de la distanță prin mersul ei desculț prin iarba cuvintelor (atenție că acum dă cu frig!), comentează poezia cu o altă poezie adiacentă, scrisă de ea pe genunchi.

Distribuie prietenilor

”Limba română locuiește poete în tine
Și e folosită cu măiestrie adeseori
Iar metaforele sunt bijuteriile fine
Cu care îți împodobești vorbele în zori.

„Bună seara, iubito!”, minunată fiind, a scris istorie
Și acum, în vremuri grele, buni zori spus cu prietenie
Face ca inima cuvintelor să bată cu putere în Univers
Fără a se bâlbâi Calea Lactee a poeziei strabătută prin vers”

Și ea scrie cu viteză. Spune că nu e scriitor, dar eu am împins-o spre acest gen de reacție, generos și plin de tandrețe. Înseamnă că am scris despre limba română, cea mută în mine? De ea mi-e cel mai greu să mă despart ca de o iubită care a dus până la durere, dincolo de farmec, puterea de a mă seduce. De alte limbi nu regret foarte tare că mă despart, oricum ele, folositoare în umbletul meu pe Terra, ruginesc acum ca niște scule fără trebuință în magazie, după ce mi-a fost confiscată grădina unde cultivam vorbe cu glăsuire.

Știu, acum începe plăcutul nostru schimb de replici. Voi mă încurajați că voi vorbi și o faceți cu atâta însuflețire că-mi vine să plâng, dar am învățat să mă stăpânesc, eu mă prefac că vă cred.

Norii, privindu-mă prin geam, cu spinările lor ude, parcă au citit remarca mea că dorm pe cămesă și s-au sculat să plouă. Plouă mărunt, mocănește. De unde vine cuvântul ăsta pe care bunica îl repeta toamna târziu, când ploaia ținea zile în șir, măruntă și deasă? De la mocani, stăpâni de mioare țurcane, pe care le coborau pe vremea asta din Parând sau Ceahlău, din Zăgan și Muntele Roșu și le mânau încet, cu strigăte guturale spre luncile de la Dunăre, unde iernau. Și eu spuneam că plouă mocănește, fără să știu că într-o zi, acest răsfăț, ca o melodie răsărită din pământul meu românesc, va sucomba.

De memorie mi s-au agățat adesea zicale și semnificații. Toate vorbele din popor au un tâlc și-mi amintesc cu bucurie cum am descâlcit, citind undeva cred sau povestindu-mi un bătrân, semnificația acelui se aud câinii în Giurgiu. De ce să se audă urlând a pustietate musai la Giurgiu și nu în altă parte? Pentru că turcii, care prin imperiul lor Otoman, dijmuiau biata sărăcie a țărilor care plăteau tribut, dar nu erau pașalâc, luau de aici nu doar aur, ci și turme nesfârșite de mioare, pe care le mânau până sub zidurile de la Stambul. Trecându-le Dunărea cu bacul, rând pe rând, câinii care păzeau nedespărțiți stânele, erau părăsiți pe malul românesc, fiindcă nu le făceau trebuință, iar zile și nopți în șir, câinii, rămași fără oi și fără stăpâni, urlau a pustietate și a jale de moarte. De aici vorba cu câinii care urlau la Giurgiu, de se auzeau până-n partea ailaltă a țării,  fiindcă pe acolo ne cărau turmele supușii lui Alah și zicala asta era o definiție a jafului.

Acum, Giurgiu e în multe locuri, dar nu mai sunt câini să jelească prăpădul și vânzarea de țară.

Vă doresc, prieteni, o zi care-și are și ea rostul în viața noastră mereu cumpărătoare de timp!

29 septembrie 2020

Filă de jurnal din cartea ”Confesiunile unui mut care a vorbit cândva”